Warcraft. Începutul

Jocurile pe calculator au generat multă bucurie în rândul adulților și au readus buna dispoziție în multe case. Lăsând la o parte efectele colaterale în viața cotidiană a omului, industria cinematografiei a avut doar de câștigat, iar cinemaul doar de pierdut de pe urma acestui hibrid cinematografic toxic, manipulator și, să-mi fie cu iertare, un mecanism de idiotizare.

Warcraft, seria jocurilor marca Blizzard Entertainment, a fost una dintre marile reușite ale industriei de profil, pe bună dreptate inovativ, creativ, distractiv, interactiv, mai ales pentru ceea ce se cheamă massively multiplayer online role-playing game, cu design dichisit și poveste iscusit meșteșugită.

Trecerea jocului într-o poveste cinematografică pare un fleac, o joacă, mai ales că avem binecuvântatul CGI care ne va mântui pe toți. Povestea din Warcraft. Începutul despre tărâmuri și personaje ca-n Lord of the Rings cu apucături și viscere ca-n Game of Thrones are la vedere o săracă cunoaștere a Evului Mediu și a mitologiei, de unde cu mândrie își spun că și-au găsit referințele, nu sunt decât un pachet prefabricat deja, o rețetă a filmului de epocă (ce epocă, oare?) cu săbii, țoale, vrăji, lupte, bărbi și plete, dar mai ales înțelepciuni de semizei, cel puțin.

Așadar, în acest film orcii și oamenii vorbesc limba engleză și se întreabă fiecare în parte și separat dacă ceilalți cunosc limba. Și nu o dată, ci în mod obsesiv până la ridicol și oligofrenie demne de Idiocracy (film de o actualitate răvășitoare, deși e o acțiune care are loc în 2500 și ceva). Scenariul e atât de imbecil (previzibil, uzat, comun, plicticos, neinspirat ar fi prea puțin), încât nici efectele computerizate nu ajută. Personajele construite exclusiv sau ajutate de CGI spun, fac și generează inutilități, hainele și armele sunt anoste, dialogurile sunt greu suportabile și te întrebi unde e strălucirea și creativitatea din joc, unde sunt tărâmurile alea nemaipomenite, construcțiile bizare și misterioase, hainele spectaculoase (mi-am dorit câteva modele) și figurile personajelor pentru care, iată, nu s-au găsit niște actori pe măsură, pentru că sunt cele mai
plicticoase și lesne de uitat voci din toate filmele astea cu patină de Ev Mediu sau ce-o fi el.

Tărâmul Azeroth e cutremurat de lupte nemaivăzute. Oamenii uniți în Alianța condusă de Lothar, alături de regina Taria și regele Wrynn, se înfruntă cu orcii, adunați în Hoarda condusă de Orgrim, dispus să sacrifice tot. Cam asta e. Spre deosebire de joc unde înfruntările erau de un amuzament feroce, aici regizorul Duncan Jones (băiatul lui David Bowie care a mai regizat Moon, Source Code) vrea să facă lucrurile mai profunde și să nu lase lucrurile în alb și negru.

Așa că oamenii pot fi și ei răi, cruzi, inumani (vai!), iar orcii… ei, orcii au și ei un suflețel (deh!). Preluat de Jones după mulți ani și multe alte mâini de regizori, Warcraft e o dramoletă dizgrațioasă. Vă recomand Idiocracy oricând, dar mai ales în locul lui Warcraft. Începutul.