Dansatoarea și coregrafa Judith State: „SIERANEVADA a fost cel mai frumos greu”

Dansatoarea și coregrafa Judith State deține unul dintre rolurile principale în cel mai recent film al regizorului Cristi Puiu, Sieranevada. Despre dans, școală și mentalități, casting, întâlniri și filmări, într-un interviu de Ileana Bîrsan.

Tocmai te-ai întors de la Berlin, de la un program de dezvoltare profesionala. Acum câțiva ani ai fost plecată în America. Care sunt diferențele între ce ai găsit acolo și ce ai lăsat aici?

 Totul. De la mentalitate, la modul în care se raportează la dans, la necesitatea pregătirii continue. La noi nu există. Aici ies oamenii din școală și gata, au impresia că acolo se încheie formarea și de acum doar sunt dansatori sau balerini. E important să te duci să vezi că e mai mult. În 2013, am avut o bursă de patru luni de zile, la Broadway Dance Center, din New York. Auzisem de ea de la alți doi dansatori de aici și cum aici lipsesc în mod dramatic resursele de pregătire, singura șansă pe care o are un dansator să se întrețină, să avanseze, să se îmbunătățească este să plece. A fost mană cerească. Se numește ISVP (International Student Visa Programm), la care aplică dansatori din toată lumea, sunt selectați vreo 40 și beneficiezi de cursuri de dimineață până seara, de la balet clasic la contemporan, toate stilurile de dans, de la street dance la hip hop, de jazz, de tot ce vrei. E un soi de fabrică de dans.

Aici nu există așa ceva. Suntem încă foarte închiși. Chiar dacă avem acces la internet și mai putem vedea ce se întâmplă afară, am în continuare senzația asta de sat, de colectiv restrâns. Iar în școală, nu există profesori, în sensul de pedagogi buni, oameni care să vadă potențialul, să-l intuiască și să lucreze cu el de acolo.

Nici tu nu ai avut profesori buni?

Eu am picat în clasa a 8-a la treaptă, m-au dat afară. Am încercat să mă întorc, în clasa a 9-a prin transfer, până când mi s-a zis în față: Fetiță, tu nu o să dansezi! Am luat 5 pe linie, era nota eliminatorie, pentru aspect fizic, tehnic și expresivitate.

Și ai avut încredere în tine, știai ce poți și ai continuat?

 La 13 ani am plecat singură la Bacău, la liceul de artă, care avea sectii de muzică sculptură, pictura și balet. Mama m-a susținut. Am avut așa o voință și m-am gândit că merg la Bacău, fac un an și apoi mă transfer. Însă n-a fost așa, nu m-au primit nici în clasa a X-a și am rămas acolo. Dar a fost norocul meu, am stat singură la cămin și am făcut cultură generală pe brânci. A fost un șoc pentru mine venind din București într-un oraș de provincie.

După America, ai organizat niște cursuri de dans pentru dansatori profesionisti.

Da, când m-am întors am venit cu elan și am depus doi ani la rând dosar pentru fonduri la AFCN și am făcut stagii gratuite pentru profesioniști, pentru că pentru neprofesioniști există destul de multe opțiuni, însă pentru profesioniști, în afară de studiile de balet de la Operă, la care nu ai acces decât dacă ești angajat al Operei din câte știu, nu prea sunt. Timp de două săptămâni, i-am invitat pe coregrafii Massimo Gerardi, cu care mai colaborasem la Odeon, și pe Brice Mousset din New York. În primul an a fost invitat și Răzvan Mazilu și a ținut un curs de improvizație. Am făcut concurs, dar m-am chinuit să aduni cursanți. A fost foarte greu. La început am fost destul de supărată, frustrată, dar apoi am început să înțeleg că e greu să te confrunți cu propriile slăbiciuni, frustrări. E greu să ajungi la 30 de ani și să realizezi că ai pierdut o grămadă de timp.

Dacăasta trebuie să faci tu, asta te atrage pe tine, ăsta e punctul de interesmaxim, atunci asta faci, prin asta tu te exprimi, prin asta tu traiesti. Nu pentru contractul de la sfârsitul săptămanii. Eu asta am făcut tot timpul, asta vreau, nu m-am gândit niciodată ce-o să fac,din ce-o să trăiesc și întotdeauna lucrurile s-au întâmplat, s-au așezat. Nu mi-am pus întrebarea de ce să dansez? Pentru că îmi place. Asta vreau să fac.Și fiecare curs, fiecare întâlnire, fiecare coregraf m-a propulsat, m-au dus acolo unde nici nu mă gândeam. 

                                                                                                         Foto: Dani Ioniță

Te-ai gândit să-ți faci propria companie de dans?

M-am gândit și la asta. Mi s-a și pus de multe ori întrebarea de ce nu fac spectacole. Nu știu dacă explicația e o scuză, care mă ține la adăpost și în care am început să cred, dar chiar cred că nu prea am cu cine. N-am vrut să fac spectacole de fizicație, de dragul de-a ne mișca, cu câteva fraze pe care ar fi simplu să le pun într-un spectacol de o oră. Până acum nu am găsit oamenii cu care să merg la drum așa cum vreau eu, cum simt că ar trebui să se lucreze. Singurul om cu care simțeam că se putea face asta, este Mircea Ghinea, cu care am și dansat foarte mult timp. Este un dansator extraordinar de înzestrat, după părerea mea cel mai bun dansator de la noi, însă s-a lăsat de dans. Este singurul la care am găsit implicarea, disciplina, pasiunea, nebunia. Pentru proiecte punctuale, scurte, comerciale, ca să strâng trei, patru oameni, patru zile la o repetiție e o întreagă aventură.

Poți numi un spectacol care conține niște momente de grație și face din acel spectacol o piesă importantă?

Primul spectacol care-mi vine în minte este Depeche Dance de la Odeon, din 2009 -2010, în coregrafia lui Massimo Gerardi care a fost și primul meu spectacol de dans contemporan. Nu visasem la el până atunci, pentru că în capul meu dansul contemporan venea în continuitatea baletului clasic, la care eu nu aveam baza solidă cerută. Era ceva la care mă uitam de la distanță și abuream geamul, nici nu îndrăzneam să mâ gândesc. Dar m-am dus și la castingul ăsta, pentru că așa am făcut întotdeauna. Mă duc la castinguri tot timpul, pentru că, dincolo de pot, nu pot, vreau, sunt disponibilă pentru proiect sau nu, înainte de toate înseamnă o întâlnire cu un om, cu un coregraf. Eram convinsă că n-am nicio șansă, dar am vrut să văd ce e cu dansul contemporan. Castingul a fost foarte riguros, și a fost singura dată când am văzut atât de mulți dansatori, din toate zonele de dans, la un loc.

De ce nu ai urmat coregrafie mai departe?

 Uitându-mă cât pot eu în urmă, am funcționat și funcționez pe instinct și pur și simplu n-am simțit că trebuie să mă duc acolo. Așa că am ajuns să aleg între Jurnalism și Limbi Străine, m-am gândit că orice aș face, limbile străine or să-mi folosească, și cum am și o ureche muzicală bună, mi-a fost foarte ușor. Am făcut engleză-spaniolă. În timpul facultății, am putut să-mi continui și dansul din zona comercială, de televiziune.

Cum ai ajuns la castingul de la Sieranevada?

M-a chemat Simona Ghiță, pe care o cunoșteam. Știu perfect când. Era chiar înainte să intru la un spectacol de la WASP. I-am spus că pot veni la probă, după ce se termină spectacolul. Era primul casting, acum trei ani. Când am ajuns, Cristi încă dădea probă cu o altă actriță. Până am citit primul text au mai trecut vreo două ore, timp în care Cristi a vorbit și eu am tăcut. Am avut foarte mari emoții, așa ca o vrie, de efervescență liniștită, era o emoție bună și era foarte bine să fiu acolo. Prima dată am citit Sandra, scena cu "Băi, nu mai suport ipocrizia și fariseismul ăsta!". M-a întrebat dacă am frați, pentru că în altă scenă era replica" Ce faci, băi, dă, să te pup!" și era nevoie de familiaritatea și energia frate-soră. Și ce m-a emoționat cel mai tare a fost că mi-a spus, încă de atunci, că din punctul lui de vedere eu sunt Sandra.

 După care n-am mai auzit nimic de proiect, vreo doi ani, când într-o zi am primit un telefon de la Simona, care mă anunța că se reia castingul. Știu că mi-a plăcut enorm cum vobea Cristi despre actori, actorie, de felul în care se fac lucrurile și dădea glas unor gânduri sau unor lucruri care erau în mine și pe care le gândeam și eu în același fel, iar Cristi le puncta foarte precis. Mă mulțumeam să-l ascult, nu mi s-a mai întâmplat să tac așa mult, de obicei sunt destul de vocală. Apoi vreo două luni am dat probe cu diferiți actori și actrițe, iar la un moment dat am înțeles că erau chiar două variante de familii cu relații, compatibilități, tot.

 Îmi doream să mă sune Simona să mă mai cheme la probe, ca să mai câștig o zi acolo, în energia aceea specială. Iar ceea ce m-a bucurat foarte mult, mai ales comparând cu alte situații, este că nicio clipă nu m-am găndit că vreau să ajung să joc; absolut orice minut de probă era deja enorm. Mă bucuram să fiu acolo, mă bucuram să am ocazia să dau text, să-l mai aud pe Cristi dând indicații, povestind.

                                                                                                Foto: Liviu Ștefan

Cum a fost când ai intrat prima oară în apartamentul "părinților"?

M-am simțit ca acasă, casa nesemânând deloc cu a mea, dar eram deja parcă setată. “Asta e casa mea”. M-am dus în fiecare camera, m-am uitat la tot, m-am așezat în casă, m-am simțit acasă din prima.

Ce a fost cel mai dificil de filmat pentru tine?

Cuvântul dificil nu e tocmai potrivit, pentru că are așa o tentă negativă. Sieranevada a fost cel mai frumos greu. A fost un greu la care mi-ar fi făcut plăcere să stau până în 2020. 

Îmi vin în minte două scene, totuși. Una în care am filmat cu Mara (personajul Irina, fiica Sandrei) o secvență care nu era în scenariu, cea cu împărțitul pachetelor cu pomană. Mi-a dat Cristi lista cu nume de vecini să-i învăț și trebuia să o iau pe Irina în brațe, așa, într-o mână și cu mâna cealaltă să organizez, să dau indicații. Eu nu prea am avut copii mici în preajmă, era și prima zi de filmare cu ea și mai voia și la mama ei, uneori chiar plângea, și o țineam prea protectiv și a venit Cristi, a luat-o și a pus-o așa, pe șold, și mi-a spus: “Judith, o ai deja de 9 luni, ai întors-o pe toate părțile, ți s-a căcat, ți s-a pișat, nu dormi din cauza ei, n-o ții așa de cap!” Până la urmă tot secvența în care o țin de cap a rămas. Toate cadrele cu Irina au fost speciale pentru mine.

 Secvența cu doamna Tatiana Iekel din bucătărie a fost prima filmată și tot cu ea am încheiat. La un moment dat, Cristi mi-a zis că ar vrea să plâng, să încerc. Am tras câteva duble, cu mine lăcrimând, și la un moment dat, după ce deja acumulasem din energiile tuturor, am clacat și n-a mai fost un plâns pe care să-l pot ține sub control și am pufnit în hohote. Și secvența aia ar fi rămas. Dar din cauza unor probleme tehnice care nu au putut fi soluționate, a trebuit să refilmăm. În ultima zi, am început să plâng, aveam și motive, aveam toate sursele de la care să mă încarc, dar în contradicție cu ce mă așteptam, parcă eram blocată. Dar până la urmă s-a întâmplat și în plus, foarte inspirat Cristi, a trimis-o pe Ana Ciontea în bucătărie să improvizeze cearta cu Tatiana Ekel, iar asta ne-a alimentat pe toți.

Ce făceai la filmări când nu erai filmată?

Eram umbra lui Cristi. Eram tot timpul acolo. Aveam, n-aveam treabă, eram acolo. Vorbea cu Barbu (Bălășoiu, director de imagine), eram după ei. Eram ca un stalker. Veneam acasă de la repetiții și din memorie încercam să reconstitui ce a spus Cristi de-a lungul zilei. Până la urmă, mi-am luat un carnețel și scriam, iar la filmări, notam pe telefon. Sunt atât de multe lucruri pe care le spune care mă impresionează și sunt adevăr și nu am nicio îndoială că așa e.

Cum a fost când au luat sfârșit cele 40 de zile de filmări?

Cu timpul lumea părea din ce în ce mai șifonată. Simona, Ana-Cristina și cu mine număram cu părere de rău zilele, AMR-urile, majoritatea aștepta parcă să se încheie. Mă fascinează cum la același lucru ne raportăm nu diferit, ci opus. Cât de diferit vedem, simțim, gândim! Și apoi te întrebi care-i adevărul.

Ai văzut filmul de mai multe ori. Ai schimba ceva din ce ești pe ecran?

Nu. După ce a treminat filmul, l-am întrebat pe Cristi dacă e mulțumit și mi-a spus că n-ar schimba nimic, iar mie mi-a dispărut orice nelămurire sau teamă. Pentru că altfel, când mă văd dansând, nu-mi place deloc de mine. A fost cum trebuia să fie experiența acestui film, așa cum ar fi normal să fie și îmi doresc ca și în dans să am parte de o astfel de experiență. Am avut o libertate foarte mare. Personajele nu erau într-un bol de sticlă, lucrurile se puteau schimba la filmare, în funcție de atmosfera și reacțiile celorlalți.

Foto: Liviu Ștefan