Recenzia filmului ”Valul ucigaș”

Dacă săptămînile trecute am avut mai întâi un film pentru fete, apoi unul pentru băieți, iată că acum a sosit vremea familiei să se bucure în tihnă de o catastrofă. Valul ucigaș, regizat de Roar Uthaug, este primul film catastrofă norvegian și seamănă în multe privințe cu ceea ce Hollywoodul livrează. Are însă și note particulare care nu îl face chiar de lepădat. În plus, pe lângă fiordurile spectaculoase filmate cu măiestrie (drona să trăiască!), o mare parte din filmările de interior și efectele speciale au fost realizate în România.

Filmul pornește, și asta îl aduce mai aproape de noi, de la dezastre istorice, ajunge la potențialul risc și desfășoară o poveste în care riscul e posibil, în zonele fiordurilor norvegiene, în cazul nostru, în orășelul Geiranger. Dincolo de imaginile de arhivă cu care debutează filmul, în care pe lângă dezastre similare celui pe care urmează să îl vedem, devenim conștienți că riscul unor astfel de catastrofe nu e mic deloc, e doar o chestiune de timp.

Geologul Kristian Eikfjord (Kristoffer Joner, The Revenant) a acceptat un nou post și își pregătește bagajele împreună cu familia. Numai că niște modificări geologice îi atrag atenția pe ultima sută de metri și, îngrijorat, amână plecarea. Intuițiile sunt confirmate de o uriașă alunecare de teren care odată declanșată conduce la un țunami devastator. Localnicii și turiștii au 10 minute la dispoziție de la declanșarea alarmei până la impact. Tatăl rămâne cu fiica Julia (Edith Haagenrud-Sande) care vrea neapărat să doarmă o ultimă noapte în casa lor, iar mama, Idun (Ane Dahl Torp), rămâne la hotelul la care lucrează, împreună cu fiul adolescent, Sondre (Jonas Hoff Oftebro).

Ca orice film cu catastrofe, după dezlănțuire avem parte și de efectele dezastrului. Efectele speciale nu sunt în exces, deși zonele calamitate suferă de un oarecare dezechilibru, în parte rezolvat de un terifiant, dar, aparent, realist sound design. De pildă, filmul lui Roar Uthaug seamănă cu The Impossible al lui J.A. Bayona, deși ultimul este mult mai atent și mai angajat în tulburarea emoțională a spectatorului care e purtat prin tot iadul căută- rilor și suferinței.

Cu un buget mult mai mic (chiar se vede uneori), Uthaug ar fi putut face un film mai onest și impresionant, dacă nu ar fi avut ambiția de a bifa fiecare clișeu (pe unele le-a mai fentat) și de a glorifica în final puterea de sacrificiu care primește o răsplată pe măsură. Personajele secundare (oameni și ei, deh!) nu au parte de vreo atenție sau de vreo însemnătate în schema poveștii familiei destrămate de catastrofă pe drumul reuniunii, iar asta îi dă o notă de artificial și relativizare. Ori poate conține o chestionare filozofică a omului care devine altceva în condiții de supraviețuire (există o scenă tare care vine în sprijinul acestei idei). Se prea poate, dar tendința de a fușeri restul lumii e de la începutul filmului, nu doar în condiții de „force majeure”.