Recenzia filmului ”Brigada sinucigașilor”

Cum ar fi dacă următorul super-erou n-ar mai avea intenții tocmai ortodoxe și, să spunem, s-ar dovedi un terorist? Aceasta-i provocarea pe care ofițerul Amanda Waller (Viola Davis) și regizorul David Ayer (scenarist Training Day și regizor End of Watch, Harsh Times, Fury) o folosesc ca pretext pentru ceea ce era cea mai așteptată extravaganță via DC Comics.

Însă Suicide Squad e un film precaut și prudent, sărăcăcios și plicticos, atunci când nu e de-a dreptul ridicol și inutil. Nu e foarte originală ideea de a strânge elita răilor și relelor DC și a-i pune să lupte împotriva unui rău și mai mare. A fost făcută de Robert Aldrich în 1967, în The Dirty Dozen, film ce se petrecea în al Doilea Război Mondial. În cazul de față, „meta-oamenii”, așa cum sunt numite cele mai periculoase exemplare de răutate și cruzime, vin să facă față unui rău abstract, fără nicio logică sau carismă sau vreo fărâmă de poveste care să te țină în scaun fără să te uiți la ceas și să pufnești. Astfel, pentru a-și micșora pedeapsa, Joker (Jared Leto) și iubita lui, Harley Quinn, o psihiatră devenită psihopată din amor (Margot Robbie), Deadshot, super-ucigaș cu simbrie (Will Smith), Boomerang, un australian spărgător de banci și aprig mânuitor de... bumerang (Jai Courtney), Diablo, aruncător de foc, acum pacifist și retras (Jay Hernandez), vor ține piept vrăjitoarei Enchantress, veche de 6000 de ani, cu planuri diabolice de stăpânit lumea, în corpul arheologului June Moon (Cara Delevingne), de care e înamorat un prăpădit de colonel al forțelor speciale Rick Flag (Joel Kinnaman). 

Aglomerație mare de personaje, primele sunt destul de bine surprinse în capitolașe cu flash-back-uri explicative și scene din prezentul nu tocmai pe roze, din diversele spații de încarcerare, câteva apar și dispar, cum e și mult marketizatul Joker, într-o interpretare enervant de neadecvată, infantilă, fără haz, fără carismă, iar forța răului, super-vrăjitoare, e de o plicticoșenie năucitoare (nu știi mai nimic despre ea, dar cui îi mai pasă, să fim serioși, în asemenea spălare pe creier), asezonată cu un CGI de doi lei. Noroc că te mai trezește din amorțire câte o piesă dintr-un playlist din care nu lipsesc The Animals, Rolling Stones, Black Sabbath, Queen, The White Stripes, Eminem.

Regizorului nu i-a fost clar ce vrea de la acest film nici când a scris dialogurile care pendulează între clișeele și pretențiile serioase ale filmelor de serie și de gen și replicile de bandă desenată sau de film de categorie B. Aici e un amestec de cele mai multe ori fără pic de umor, cu scălămbăieli și replici anapoda, cu frânturi de umanitate melodramatice, astfel că super-răii de la început se fleoșcăiesc pe parcurs și, cu visul la un măritiș, la o casă, la o fiică, ajung să fie o șleahtă de marginali neisprăviți, nu un comando cinic și crud.