În căutarea lui Dory

Au trecut 13 ani de la Finding Nemo și, cu sau fără pierderi ale memori - ei de scurtă durată, e limpede că noul film Pixar despre și cu personajele foarte îndrăgite deopotrivă de copii și adulți devine mult mai grav și mai serios decât ne-am fi așteptat.

Astfel, acest sequel începe cu perioada de copilărie a lui Dory, în care înțelegem foarte limpede și oleacă obsesiv că micuța are o suferință, pe care o repetă ca o litanie, „Sunt Dory și sufăr de pierderea memoriei pe termen scurt”, de față cu părinții, dar mai ales cu străinii pe care îi va tot întâlni de-a lungul viețișoarei ei și pe care îi va înștiința până în momentul în care se ciocnește de Marlin, disperat de pierderea fiului său. Asta dă de la început tonul destul de grav al filmului, pe care îl avea și primul (să ținem minte că Nemo avea o dizabilitate), dar care aici e motorul filmului.

Povestea acum își cam pierde umorul, autoironia și, implicit, oareșce învățăminte pe care publicul tânăr le-ar putea dobândi. Cu toate giumbușlucurile și nuanțele pe care Ellen DeGeneres le face pentru a o ține pe Dory în postura de maestru de ceremonii, insistența realizatorilor de-a pedala pe problema ei (care, din păcate, nu e integrată într-un scenariu bine meșteșugit ca în Inside Out, de pildă) îi diminuează și diluează cantitatea și calitatea umorului. În locul ei, de multe ori, apare noul venit, caracatița Hank (Ed O'Neill), cel care generează simpatie, empatie, umor și suspans (în plus, e un foarte cool șofer) ca ajutor de nădejde al ei.

Dory plutește între melancolie și înțelepciune, cu o monotonă alegere pentru părinții ei, atât în frânturile de memorie pe care le are sau care îi revin pe parcurs, cât și în momentul reîntâlnirii. Toate bucățile de puzzle legate de părinți sunt banale, fără sare și piper, fără controverse, numai lapte și miere. Sau o fi în tonul corect politic în care e construit și Institutul de Viață Marină din California, unde are loc o parte din acțiunea de recuperare a părinților de către Dory, dar și a lui Dory de către Marlin și Nemo? „Salvare. Reabilitare. Eliberare” este sloganul centrului, pus, astfel, la adă- post de vreun proces sau de vreo atenționare corectă politic. E o strâmbă alegere aici, tocmai pentru că tinerii spectatori ar trebui să fie cei care să fie lăsați liberi să reacționeze, să amendeze și să arate cu degetul.

Din păcate, copiilor li se pun pe tavă reacția corectă și emoția justă și cam tot filmul are o corectitudine toxică și plicticoasa.