Recenzia filmului ”Marele Uriaș Prietenos”

Adaptarea lui Steven Spielberg a poveștii cu același titlu, scrise de Roald Dahl, despre întâlnirea esențială a unei orfane cu marginalul, afabilul și carismaticul Uriaş, ciotul, așa cum îi spun ceilalți uriași hidoși, răi și plicticoși. Povestea este extrem de simplă și aici ar fi mai multe de reproșat. Filmul are la îndemână prea puțin spirit și suspans și aventură și curiozități și neprevăzut, pe cât ar fi meritat performanța pe care Mark Rylance o face într-o interpretare supusă efectelor speciale, e drept. În ciuda CGI-ului, Rylance reușește ca, prin fiecare rid, mișcare, gest, ori mimică și tonul vocii, care îi aparțin dincolo de orice cosmetică digitalizată, spiritul lui bun să ajungă la spectatori.

Odată pătrunsă în lumea lui periculoasă, populată de neisprăviții și nevrednicii uriași mâncători de oameni, Sophie(Ruby Barnhill) devine ucenica blândului și înțeleptului Uriaș, plămăditor de vise pentru copii, gata să ajute la restabilirea echilibrului magic al pâmântenilor. Nimic mai simplu.

Filmul lui Spielberg n-o să devină un clasic, așa cum nici Tin Tin-ul lui nu a întrecut puterea de seducție pe care a avut-o E.T. Filmul de față are avantajul unor întâlniri importante între Spielberg și Rylance, a doua după Bridge of Spies, dacă ne gândim la fabuloasa interpretare a actorului de teatru shakespearian, fără de care filmul n-ar fi avut niciun farmec, niciun strop de magie, nicio fărâmă de vrăjitorie. O altă întâlnire, ultima, din păcate, de data asta, este cea între Spielberg și scenarista Melissa Mathison, aceeași cu care a lucrat E.T., în care se dibuiesc influențe, nuanțe și bucurii din vremurile mai puțin tehnologizate.

În ciuda unui rol bine jucat de către foarte tânăra Ruby Barnhill, care face o Sophie foarte atașantă și umană, nimic nu-i stă lui Rylance în calea vrăjii pe care o aruncă asupra spectatorului. Oricât de subțire ar fi povestea și oricât de slabă cusătura, expresia, mâinile, mersul, micile inflexiuni și jumătățile de gesturi îl fac pe Uriaș piesa de rezistență a filmului. Tocmai din acest motiv nu va rezista în fața criticilor copiilor, care o vor găsi, cel mai probabil, destul de  de care se vor atașa. Copiii au nevoie să se agațe de mai mult decât un personaj fără fisură, curat ca lacrima și bun ca pâinea caldă. Au nevoie de confruntarea cu răul personajelor (în cazul nostru, niște hăndrălăi, malaci, plicticoși și proști), pentru că ei, în fapt, se confruntă cu ei înșiși.

Cu toate minusurile mari ale adaptării, Rylance e un motiv să mergeți cu copiii să-l vedeți.