Marea bătălie a ecranelor. Film de artă sau film de public?

Film de artă sau film de public? Aceasta e întrebarea pe care ne-am pus-o după ce canalele Cinemax și-au modificat grilele de la 1 septembrie, pentru a separa lucrurile: filmele de public vor fi la Cinemax, iar producțiile independente și peliculele clasice, la Cinemax 2. Cum noi n-am descâlcit problema, i-am invitat pe Alex Trăilă, expert în cinematografie, și pe Ovidiu Eftimie, iubit autor de pe Times New Roman, să ne spună de ce film de artă sau de ce film comercial.

Îmi plac filmele de artă

„Suntem înconjurați de imagini în mișcare și ne dictează modul de a exista până în cel mai mic detaliu.” Alex Trăilă ne spune cum s-a îndrăgostit el de filme, uitându-se repetat la un Tarkovski.

Aveam vreo 11-12 ani și nu îmi petreceam timpul citind nenumărate cărți, ci ieșeam și băteam betoanele din jurul blocului, la margine de Crângași cu Giulești. Ca orice puști, visam să port uniformă și trăiam în umbra unui frate mai mare devorator de cultură. Pe scurt, eram spaima casei, cum că nu o să fie cine știe ce de capul meu și cum de am ieșit așa din familie de intelectuali (mama a studiat limbi străine, iar tatăl este medic neurochirug).

După o zi de alergat în jurul blocului, seara, în sufrageria părinților, rula pe Tele 7 abc un film rusesc. La acel moment cred că eram deja în al 6-7-lea an de învățat limba rusă la școală. Ce să îifaci!? Eram la școală de cartier, fără prea multe ifose intelectualiste, profesori simpli old fashion way. Revenind în sufragerie, imaginile de la televizor îmi erau cunoscute, probabil era deja la a nu știu câta reluare, s-a făcut târziu, m-am așezat pe un fotoliu și m-am uitat.Trei indivizi, într-o încăpere decrepită, apa băltea pe jos, pereții scorojiți, fără ferestre, totul într-o culoare mucegăită, tăcere,unul din ei se uită îndelung până când ajunge să rostească câteva cuvinte pline de încărcătură: Acesta este cel mai important moment... din viaţa voastră.Trebuie să știţi asta. Cea mai preţioasă dorinţă va fi îndeplinită aici... cea mai sinceră...cea mai trăită! Suna tentant, dar m-am dus să mă culc.

La o săptămână distanță, dau din nou de film, tot pe Tele 7 abc, o altă reluare, evident. De această dată, camera de filmat se mișca foarte lent deasupra unei ape, de o culoare aurie, câțiva peștișori, un vas de metal sau o oglindă (nu îmi mai aduc aminte), mă rog, mai multe prin apă aruncate și o voce de femeie, sau de copil, care zicea ceva cu referire la ziua Judecăţii de Apoi, când mânia Lui se va descătușa, cine va putea să îi ţină piept? Imaginile continuă, un pistol în apă, monede, trusă seringă din sticlă, icoană... Dar era dimineață înainte de mers la școală, nu am stat să văd.

Mai trece ceva timp și din nou seară, sâmbătă, din nou filmul rusesc pe Tele 7 abc. Nu mă întrebați de ce tot timpul ajungeam acolo butonând cu telecomanda și de ce nu stăteam și eu pe PRO TV ca tot omul! Aflu că este Călăuza/Stalker a lui Tarkovski, de data asta îl prind de la început. Nu se întâmpla mare lucru în film, se vorbea în continuu, personajul principal vorbea și de unul singur, mai stătea la masă și mai mânca sau bea apă, mă rog, la un moment dat a plecat într-o aventură cu încă două personaje. Au vorbit în continuu. Au și tăcut mult.

Cumva, nu știu cum, mi se părea că spun lucruri importante, ceva ce o să mă ajute cumva, și citeam subtitrarea cu nesaț, repetându-mi în gând ideile principale. Ce să zic, m-a prins filmul.

Apoi, la săptămâni distanță, am prins din nou filmul și tot așa. De fiecare dată descopeream câte ceva nou. O propoziție nouă. Descopeream suferința sau frământările personajelor, descopeream lucruri despre lăcomie, despre marea minciună, nu a celor din jurul nostru, ci minciuna noastră față de noi înșine. Eram hipnotizat de imagini.

Filmul este despre o călătorie condusă de personajul Stalker cu cei doi clienți, un scriitor melancolic în căutare de inspirație și un profesor în căutare de descoperiri științifice, într-un spațiu cunoscut pur și simplu ca Zona, unde există un loc, Camera, cu presupusa capacitate de a îndeplini dorințele cele mai profunde ale unei persoane.

În final am rămas marcat de film. L-am revăzut și probabil este filmul văzut și revăzut de cele mai multe ori (de vreo 7 ori cap-coadă, nu mai pun la socoteală fragmentele disparate)

Oare acum, vorbind despre această primă experiență profundă cu cinemaul, și tocmai nu într-o sală de cinematograf, în termeni atât de elogiatori, mă plasează într-un colț elitist? Îmi răspund singur – Nici vorbă! Nu este vorba de inteligența cu care reușești să despici firul în patru după ce vizionezi un film, ci modificarea perspectivei. Pur și simplu, precum în jocurile video cu eroi, aduni o serie de item-uri pe drum și toate acestea te ajută mai departe să treci la next level sau să înfrunți știu eu ce inamici. Sau ca în Harap-Alb.

 Pe loc a fost o descoperire personală, o mică cucerire, o experiență fără a avea vreun ghid.

Călăuza este filmul care mi-a schimbat complet percepțiavizavi de film și mai ales asupra efectelor ce le poate avea asupra ta.

Percepția mea de atunci poate că acum s-ar traduce mai curând în cât de relevant esteacest film pentru sănătatea minților noastre. Despre momentul acela când ajungi să te privești în oglindă acceptând realitatea, înlăturând toate acele layere superficiale cu care te- aia coperit crezându-ți propriile minciuni.

Prin titlul articolului am ajuns cumva să am în acest text misiunea de a face apologia filmului de artă. Dar nu sunt de acord cu artă versus consumerism, cum nu sunt de acord cu film de artă versus film de public. Mă uit la filme cu super-eroi, mă uit la comedii stupide, mă uit la comedii romantice și toate acestea își au rolul lor, mă relaxează sau îmi golesc mintea în perioade mult prea intense sau stresante. 

Dar filme precum Stalker, In The Moodfor love (Wong Kar wai), The Thin Red Line (Terrence Malick), Zabriskie Point (Michelangelo Antonioni), Balanţa și Reconstituirea (Lucian Pintilie), Moartea Domnului Lăzărescu (Cristi Puiu), 432 (Cristian Mungiu) sunt filme care au contribuit într-un fel sau altul la formarea ca persoană, mi-au pus la îndoială percepțiile și nu m-au lăsat să rămân indiferent.

Poate pe linia elitistă (a se înțelege snobistă) se ajunge la negarea relevanței și importanței filmelor cu rol în relaxarea sau destinderea noastră (entertainment), la fel cum cealaltă extremă, într-un stil de maximă hatereală, rezumă orice film de artă la cadre lungi, monologuri interminabile, lipsăde acțiune, anxietate, sorbit de ciorbă (când vine vorba de film românesc), plictis. Eu nu pot decât să trag concluzia că absolutismul acesta, și într-o parte și în alta, nu face decât să dăuneze scopului în sine a unui film.

În opinia mea, unul nu îl anulează pe celălalt, cu atât mai mult cu cât un film se adresează unei nevoi, iar celălalt, altei nevoi. Dar, să ne înțelegem, film prost există indiferent de eticheta pe care i-o pui. E prost și atât.

Inevitabil, voi spune că impactul la nivelul spațiului public al unei situații catastrofale dintr-un spital este incomparabil cu necesitatea finanțării filmelor (de artă). Spitalul va ocupa prima pagină, orice ai face. Asta e realitatea și este normal. Este o situație transformată în știre și care apelează la nivelul nostru emoțional instinctiv. Mai mult de atât, simțim urgența acțiunii. Simțim cât de important este să facem ceva acum! Filmul nu e ceva important. E vorba de niște bani (cam mulți, ar spune unii, dar să nu uităm că la un film lucrează echipe de vreo sută de oameni), bani pentru unu’ (regizorul) care vrea el neapărat să-și demonstreze intelectualismul plin de snobism și să spună neapărat într-un film mult prea lung nu știu ce frământare personală. Nu e nicio urgență. Dar dacă ignori acest aspect ani la rând și lași la voia întâmplării lucrurile, nu este cu nimic deosebit de situația urgentă din spitale, care ani la rândul au zăcut în ignoranță, dezinteres sau interese de partid sau în conjuncturi electorale.

Un copil, într-o zi zapând televizorul sau dintr-un link în altul pe net, va da de o imagine, de o replică, de o scenă care îl va marca. Poate la un moment dat o să vadă tot filmul și va avea probabil altă perspectivă asupra lumii în care trăiește. Într-o societate, arta contribuie in direct la formarea fiecăruia din noi, trăim astfel experiențe cu care fizic poate nu ne-am întâlnit sau ne vizualizăm astfel propriile trăiri, credințe, gânduri sau acțiuni, fiind puși în fața oglinzii printr-un personaj de film.

Orice am face, suntem înconjurați de imagini în mișcare și ne dictează modul de a exista până în cel mai mic detaliu.

Îmi plac filmele comerciale 

de Ovidiu Eftimie

„Film de artă este, de obicei, scuza pentru un film prost”, spune Ovidiu Eftimie, internetician român care scrie la Times New Roman, adesea despre nesfârșitele tăceri din filmele de artă românești. Aflăm din articol de ce un pac-pac cinstit e mai bun decât o supă lungă, într-o bucătărie de bloc comunist.

Zilele astea e în cinemauri Sieranevada, un film despre care The Telegraph, adică presa internațională, a zis că este o comedie la care nu râzi. I-auzi: „Puiu [...] has delivered Sieranevada,a comedy that looks like adrama, sounds like a drama, and remains dead serious, and politically searching, through three fullhours of actually twisting yourleg.

”Asta îmi aduce aminte de ultima comedie de-asta plină de premii, Moartea Domnului Lăzărescu, în care am râs de-mi venea să-mi tai venele. MDL este un film de artă, un spectacol cinematografic unic. Când l-am văzut prima oară, cred că pe HBO, am rămas uimit de realizarea tehnică. N-am știut că există posibilitatea să faci TBC video, am simțit efectiv cum sunt înțepat în retină de atâta artă și hepatită. Și acest film a fost apreciat în străinătate, chiar și New York Times a scris de drama intelectualului ungur interpretat de Ion Fiscuteanu (pe bune, verificați,e un review semnat de top-criticul Manohla Dargis). Filmul a fost un succes răsunător, am impresia că acum este pe lista de filme de văzut dacă vrei să dai admitere la facultatea de film în România, alături de alte capodopere semnate de maeștri ca Fellini, Zeffirelliși Cappucino Latte. O capodoperă în sine, el prezintă situația nașpa din spitalele românești și a reprezentat  o cotitură în cultura românească. 10 ani mai târziu, când un blestemat de incendiu a produs zeci de victime, toată lumea a rămas surprinsă cu degetul în nas că nu sunt locuri în spitale. Probabil era prea multă artă în film și s-au uitat la ea, fără să mai fie atenți la subiectul acțiunii.

Același regizor apreciat revine, anul acesta, pe marile noastre ecrane, cu un film la fel de amuzant. Se găsește pe internet un „excerpt”, oficial – nu piratat, din film, e o femeie care-i distruge nervii metodic tipului care conduce mașina, probabil soțul ei. Femeia este atât de detestabilă, încât ai bate-o, dar, întrucât ne prefacem că suntem oameni civilizați, cea mai bună soluție ar fi să oprești mașina, să tragi frâna de mână, să ieși din ea și să te arunci în Dâmbovița cu roata de rezervă la gât. E mult realism în filmul ăla, realism românesc, am cunoscut țațe de genul ăsta. Am râs de-mi venea să-mi tai venele.

Ca cinefil amator, de-o exista termenul ăsta, dar și ca român, simt o presiune din partea societății sau dau imnul național mai tare în boxe de fiecare dată când unul din Cristii minune ai cinematografiei românești, noul val, Mungiu sau Puiu, mai ia câte un premiu pe undeva. Dar tot ca cinefil amator consider că majoritatea filmelor din noul val de cinema românesc sunt proaste sau extrem de proaste. Și se folosește scuza asta cu „arta”pentru a ne băga pe gât cu peria de la veceu câteva filme proaste pe an. Zic de filmele românești, că ăstea mi-s claxonate zilnic pe toate canalele media. Există și filme proaste de artă străine. Un top realizat recent de BBC a pus în primele cele mai bune 100 de filme ale acestui mileniu Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Filmul nu este doar prost, ește și ticălos, simți că autorul vrea să-ți bage un tirbușon în rotulă în timp ce urlă „Artăăăă, artăăă, plebule”. Nicio problemă, suntem și noi reprezentați în top cu filmul definitoriu pentru cinemagia românească, 432, care are de toate: comunism, avort, securitate și multă umbră. Apar pe-acolo o grămadă de filme pe care nu le-ai vedea, dar și The Dark Knightal lui Nolan, ceea ce ne arată că există o fărâmă de umanitate în criticii de film din lume, cam ca-n Vader la finalul „Return of the Jedi”. 

DISDAIN FOR PLEBS

Am găsit expresia asta pe internet și mi se pare că se potrivește, într-un fel, cu atitudinea regizorilor de filme de artă față de poporul cinefil. Poți să vezi asta la Mungiu: când a fost să facă filme pentru publicul larg, le-a cam fușerit, gen Occident și Povești din Epoca deAur. Când însă e interesat să facă niște artă, e atent până la ultimul detaliu. După dealuri e aproape un film școală când îl urmărești cu atenție. Nu degeaba e singurul nostru film intrat pe lista scurtă de Oscaruri. Dar, tot nu degeaba, Cristi al nostru nu e asaltat de cereri de la producători să le regizeze și lor câteva filme de Oscar. Că știu că atunci când face ceva ce nu are chef își cam bagă picioarele.

De unde a învățat de-astea? De la șeful la artă și filme de artă, Tarkovski. Tipul ăsta a făcut un film școală pentru snobi: Solaris.Filmul debutează epic, cu un parc și un cal, vreo 5 minute de peliculă. Alte cinci minute de peliculă sunt dedicate plimbării unui tip cu mașina prin Tokio. Deși Tarkovski a spus că a lungit  secvența aia ca să-i fie decontată excursia în Japonia, un milion de critici de film îți vor povesti de nu știu ce simbolism ascuns în toată aia. Cealaltă explicație dată de rus e că voia ca oamenii care nu-s interesați „dă artă” să aibă timp să plece din cinema. Practic, i-e silă de țărani.

Între timp, Mungiu scrie scrisori deschise în care zice că nu e OK ca CNC să ceară ca filmele românești să-și recupereze o parte din buget în România:„Sălile de cinematograf au fost în gestiunea statului, prin urmare este răspunderea statului că ele au fost furate, înstrăinate sau oferite ca mită imobiliar-electorală, aşa că nu e rezonabil să se ceară cineaştilor să îşi poată amortiza cheltuielile de producţie din exploatarea internă, încondiţiile în care s-a distrus reţeaua de exploatare” – Cristian Mungiu.

Eu am scris o carte, e o carte mișto, e bună, și aș vrea ca statul să-mi dea bani să o editez. Pentru că cărțile sunt cultură și artă, plebeilor, iar ele trebuie sprijinite de stat. Pe cât posibil, să nu-mi ceară să se și vândă, pentru că librăriile au fost ale statului și le-a privatizat aiurea: nu-i vina mea că nu sunt librării. Pentru că eu sunt scriitor și vreau să trăiesc din asta. Iar statul e bandit și nu-mi dă bani să fiu eu scriitor, nu măscărici pe internet.

Chestia asta cu filmele de artă finanțate de stat e specifică Europei, care a creat o generație întreagă de cineaști asistați social. Sistemul funcționează excelent în șușanelele lor: toată lumea apreciază filmele de artă la festivaluri, unde le văd gratis. Când e să dea 7 euro să le vadă în cinema, nu mai găsești un fan artă nici să tragi cu tunul. Aduni snobi de pe toate drumurile, le dai filme de artă peste nas, nu găsești unul să spună e prost, că acel cadru nu merge, că vocile se aud înfundat,că e umbră, că aștepți cu orele să vorbească actorii între ei.

Cea mai bună variantă de a evalua un film de artă e să vezi ce-a mai făcut ăla înainte. Dacă a făcut și ceva comercial, de succes, nu doar artă.Să arate că-și știe meseria și nu-și bate joc de ea. Beatles au cântat și melodii de mega-succes până i-a apucat amocul artei. Au demonstrat că știu cu zongora, apoi au trecut la albume experimentale și figuri. Pentru că nu-i finanța Uniunea Muzicologilor din UK. Și Brâncuși, cel mai iubit și apreciat român din ultimele trei luni, care ar trebui să apară pe cinci bancnote diferite la cât de bun e, a făcut și niște busturi pentru bani înainte să facă „ARTĂ”. Apropo, „Cumințenia”e o chestie făcută pentru bani, nu de dragul artei. Mămăliga și chefurile trebuie finanțate dinceva, că și pe vremea aia nu aprecia lumea atâta cultură. Poți să fii Scorsesele lui Pește, mai faci și un The Departed (poate cel mai slab film al lui), să fie acolo de-un Oscar și ceva mărunți. Lui Scorsese nu-i cad epoleții dacă filmează o reclamă (a făcut recent una, pentru 5 milioane de dolari). Până și Woody Allen, care face de 30 de ani același film, tot a avut vreo două succese de public.

Aș zice că primul premiu, înainte de Ursulețul de Aur de la Berlin, Marmota de Staniol de la Geneva și prestigiosul premiu TIFF, ar trebui să fie și unul al publicului. Aș zice că înainte să te plângi că plebeii nu apreciază arta trebuie să faci și-un film plăcut. Bun. Simpatic. Și, poate, la facultatea de film artrebui să se înceapă cu StarWars  sau Indiana Jones, să învețe lumea cum să facă un film PLĂCUT. Sunt puțini cei care se duc la cinema să vadă „realism”. La cinema mergi să te relaxezi, să te simți bine. Ai da 7 euro ca să îți croncăne în cap o actriță „mare”, care transpiră artă ca proletarii duhori în 336 sau vrei să vezi cum doi roboți își dau în cap? Dacă te duci la un film gen Captain America, ai două ore de indivizi frumoși care se bat, trag cu pușca și sar de pe clădiri. Când mă uit la un astfel de film, sunt aproape pe deplin mulțumit: nu m-a dojenit nimeni, nu mi-a atras nimeni atenția că mor copiii în avorturi sau de epilepsie prin mânăstirile din nordul Moldovei și nici nu și-a bătut nimeni joc de mine încercând să mă scoată din cinema dacă nu-mi place arta. Filmele comerciale sunt făcute special să placă, nu să-ți dea crize de conștiință. Dacă vreau realism magic, pur și dur mă uit la știri. Nu e totul atât de mișto în jurul meu, cât să simt că am nevoie să mai iau un pic contact cu realitatea. Realitatea e OK, știu cum e și o primesc gratis. Când vreau să nu mai văd atâta realitate, mă duc la cinema și dau bani să văd un om cum prinde un elicopter cu mâna și dă un pumn de zboară dușmanii 50 de metri. Știu că nu e real, dar e plăcut.

Cineaștii ar trebui să ia exemplu de la Mircea Cărtărescu, cel mai eficient scriitor român în viață:  între un Orbitor și un Solenoid, să aibă criticii literari cum se sufoca scriind metafore și laude, a băgat și un „De ce iubim femeile”, să putem să-l apreciem și noi, proștii.

WEEKENDUL 

10 SEPTEMBRIE

12:30 Englezul care a urcat o colină, dar a coborât un munte. The Englishman Who Went up a Hill But Came down a Mountain, Comedie, M. Britanie, 1995. Regia: Christopher Monger. Cu: Hugh Grant, Tara Fitzgerald.

17:20 Zoom. Comedie, Canada, 2015. Regia: Pedro Morelli. Cu: Gael García Bernal, Alison Pill, Mariana Ximenes

18:55 Ciocolată cu dragoste, Chocolat. Dramă, Marea Britanie, 2000. Regia: Lasse Hallström. Cu: Juliette Binoche, Johnny Depp, Judi Dench, Alfred Molina.

21:00 Quarry – Ep. 1. You Don’t Miss Your Water. Dramă, SUA, 2016.

22:20 Ashby. Dramă, SUA, 2015. Regia: Tony McNamara. Cu: Mickey Rourke, Nat Wolff, Emma Roberts, Sarah Silverman, Kevin Dunn

00:00 Singur din nou, Goodbye to All That Dramă, SUA, 2014. Regia: Angus MacLachlan. Cu: Paul Schneider, Melanie Lynskey, Audrey P. Scott, Anna Camp, Heather Graham

11 SEPTEMBRIE

10:25 Fotbalistul shaolin, Shaolin Soccer, Comedie, Hong Kong, 2001. Regia: Stephen Chow. Cu: Stephen Chow, Wei Zhao, Man-Tat Ng, Yin Tse

12:15 Doar Jim. Just Jim, Comedie, Marea Britanie, 2015. Regia: Craig Roberts. Cu: Craig Roberts, Emile Hirsch, Aneirin Hughes, Nia Roberts.

17:25 Cartea războiului, War Book. Dramă, Marea Britanie, 2014. Regia: Tom Harper. Cu: Ben Chaplin, Sophie Okonedo, Shaun Evans, Adeel Akhtar, Kerry Fox

19:00 Quintă Royală, Rounders. Dramă, SUA, 1998. Regia: John Dahl, Cu: Matt Damon, Edward Norton, Gretchen Mol, John Malkovich, John Turturro

21:00 Partizan. Partisan, Dramă, Australia, 2015. Regia: Ariel Kleiman, Cu: Vincent Cassel, Jeremy Chabriel, Florence Mezzara, Nigel Barber, Timothy Styles

22:35 Dispărută fără urmă, Gone Baby Gone. Dramă, SUA, 2007. Regia: Ben Affleck, Cu: Casey Affleck, Michelle Monaghan, Morgan Freeman, Ed Harris, John Ashton

00:30 În libertate. Cut Snake, Thriller, Australia, 2014. Regia: Tony Ayres. Cu: Sullivan Stapleton, Alex Russell, Jessica De Gouw, Megan Holloway, Kerry Walker

10-11 septembrie 

10 SEPTEMBRIE

12:30 O vară toridă. Summer, Dramă, Olanda, 2014. Regia: Colette Bothof, Cu: Sigrid Ten Napel, Jade Olieberg, Lisa Smit, Ella-June Henrard, Martijn Lakemeier

14:00 Judecata. The Judgment, Dramă, Bulgaria, 2014. Regia: Stephan Komandarev. Cu: Assen Blatechki, Ovanes Torosian, Ina Nikolova, Miki Manojlovic, Paraskeva Djukelova

15:50 Frida. Dramă, SUA, 2002. Regia: Julie Taymor. Cu: Salma Hayek, Alfred Molina, Geoffrey Rush, Mía Maestro, Antonio Banderas.

17:50 Povestea lui Genesis Potini. The Dark Horse, Dramă, Noua Zeelandă, 2014. Regia: James Napier Robertson. Cu: Cliff Curtis, James Rolleston, Kirk Torrance.

19:55 45 de ani. 45 Years, Dramă, Marea Britanie, 2015. Regia: Andrew Haigh. Cu: Charlotte Rampling, Tom Courtenay, Geraldine James, Dolly Wells.

21:30 Un munte de virginitate, Virgin Mountain . Dramă, Islanda, 2015. Regia: Dagur Kári. Cu: Gunnar Jónsson, Ilmur Kristjánsdóttir, Sigurjón Kjartansson, Franziska Una Dagsdóttir

23:10 Mândrie. Pride. Dramă, Marea Britanie, 2014. Regia: Matthew Warchus. Cu: Bill Nighy, Imelda Staunton, Dominic West, Paddy Considine

11 SEPTEMBRIE

10:40 Ghadi. Dramă, Liban, 2013. Regia: Amin Dora, Cu: Georges Khabbaz, Lara Rain, Emmanuel Khairallah, Camille Salameh

12:20 Jean de Florette, Dramă, Franța, 1986. Regia: Claude Berri, Cu: Yves Montand, Gérard Depardieu, Daniel Auteuil, Elisabeth Depardieu

21:30 Un munte de virginitate, Virgin Mountain . Dramă, Islanda, 2015. Regia: Dagur Kári. Cu: Gunnar Jónsson, Ilmur Kristjánsdóttir, Sigurjón Kjartansson, Franziska Una Dagsdóttir

19:35 Președintele. The President,Dramă, Georgia, 2014. Regia: Mohsen Makhmalbaf, Cu: Mish Gomiashvili, Dachi Orvelashvili, Ia Sukhitashvili, Guja Burduli, Zura Begalishvili

21:30 Război. Chrieg, Dramă, Elveția, 2014. Regia: Simon Jaquemet, Cu: Benjamin Lutzke, Ella Rumpf, Ste, Sascha Gisler, John Leuppi

23:20 Mandarine. Tangerines, Dramă, Estonia, 2013. Regia: Zaza Urushadze, Cu: Lembit Ulfsak, Elmo Nüganen, Giorgi Nakashidze, Mikhail Meskhi, Raivo Trass

00:45 Yesterday. Dramă, Africa de Sud, 2004. Regia: Darrell James Roodt. Cu: Leleti Khumalo, Lihle Mvelase, Kenneth Khambule, Harriet Lehabe, Camilla Walker

DIN 1 SEPTEMBRIE, FILMELE DE PUBLIC VOR FI LA CINEMAX, IAR PRODUCȚIILE INDEPENDENTE ȘI FILMELE CLASICE VOR FI LA CINEMAX 2.