Cronică de film • Silence

Adaptare după romanul din 1966 al lui Shusaka Endo, filmul lui Martin Scorsese, la care s-a gândit mai bine de 20 de ani, urmărește povestea a doi misionari iezuiţi portughezi care plecă în căutarea mentorului în Japonia secolului al XVII-lea, pentru a răspândi creștinismul, manifestare împotriva căreia conducerea japoneză și elita samurailor vor folosi toate mijloacele.

Rodriguez (interpretat de Andrew Garfield), tânărul preot decis să nu apostazieze, își întâlnește fostul mentor (Liam Neeson), în căutarea căruia a plecat și a traversat mai multe momente în care e chestionată taina credinţei. Odată ce credinţa nu este doar individuală și de manifestarea ei depind alţi oameni, abia atunci taina credinţei își manifestă capcanele, neajunsurile și limitările pământești. Cât poţi face pentru credinţa ta? Ce poţi face în numele credinţei și cui folosește? Până unde poţi merge în credinţa ta, atunci când nu ești pe o insulă pustie, ci ești privit și urmat de alte suflete care, asemenea ţie, nu primesc în suferinţă decât tăcerea lui Dumnezeu sau răspunsuri nedrepte și absurde. Adevărul pe care cred că îl deţin misionarii intră în conflict cu realitatea, mitul, tradiţia unei culturi în care acest adevăr nu valorează nimic, mai ales pentru autorităţile politice și religioase.

Într-un demers extrem de personal, sesizabil pe tot parcursul filmului, Scorsese păcătuiește fie prin stângăcii de discurs (de multe ori, cu tot efortul lui Garfield, personajul lui rămâne în schema idealizată și ineficientă a copilului lui Dumnezeu), fie printr-o viziune clasică, destul de săracă stilistic (în ciuda unor decoruri impresionante și a câtorva interpretări consistente), care nu rezultă dintr-o atrofiere a meșteșugului cinematografic, ci dintr-o conservatoare și, poate, nici foarte aprofundată cunoaștere a unor teme deloc simple. Într-un fel, e un demers emoţional, afectiv și mai puţin o chestionare filosofică și, chiar, teologică, a problemei lipsei răspunsului divin în faţa suferinţei și justificarea credinţei în contexte extreme.

Personajul-cheie al filmului lui Scorsese (și aici are o intuiţie bună și de ajutor) nu este însă nici Rodriguez, misionarul frământat, suferind și învins, nici Ferreira, mentorul care capitulează și care livrează în confruntarea cu Rodriguez niște concluzii aproximative, la care a ajuns în drumul de la credinţă la apostazie, ci Kichijiro (un omagiu adus lui Toshiro Mifune și interpretat exemplar de Yôsuke Kubozuka), japonezul convertit, care cedează, trădează de mai multe ori și, de fiecare dată, se întoarce să-și mărturisească nevrednicia, slăbiciunea și, mai mult decât orice, credinţa în Dumnezeu. El este soluţia, acolo unde semnele de întrebare privind colonizarea și convertirea unor oameni în locuri pentru care Dumnezeu are un alt nume și se manifestă altfel. El este exemplul omului încercat, pentru care fiecare renegare înseamnă o nouă confirmare a așezării lui în relaţie cu Dumnezeu. El nu este un exemplu de urmat, după canoanele Bisericii, nu este un exemplu de blamat, pentru că nu atrage după el martirajul, ci este un om pentru care fiecare lepădare de Isus se traduce printr-o urgentă și necesară apropiere de Dumnezeu. Din păcate, soluţia lui Scorsese de a-i da o voce, la propriu, divinităţii e una puerilă și inutilă, ba chiar greșită, atunci când răspunsul așteptat lucrează prin oameni, în acest caz, prin Kichijiro. Nu era necesară o explicaţie în plus.