Cronică de film • Moonlight

Ăsta e un film care merita să ia Oscarul, măcar ca să urmărim spectacolul dat de cei care fac alergie la corectitudinea politică (e un film despre un negru sărac, defavorizat, homosexual) și de cei care mor cu corectitudinea politică de gât (e un film în care vedem fix două personaje albe, figuraţie, în spatele unui cadru).

Se poate să vă fi speriat cu rândurile de mai sus și să credeţi că Moonlight e o înșiruire de stereotipuri și un film făcut cu șabloane, dar nu, surpriză, poţi face un film sensibil, intens, cumva poetic, chiar despre un negru defavorizat și homosexual, ba chiar și despre o lume în care alibi nu există. E un film negru, într-adevăr, despre cultura și subcultura lor, despre civilizaţia ghetourilor americane, dar care nu forţează vizual spectatorul. Sărăcia e o minge de cârpe târâită pe un gazon spectaculos de verde de niște copii, violenţa e o bătaie într-o școală, cu sânge și picioare în cap, dar totuși bătaie în curtea școlii, drogurile se fumează, imagine confortabilă faţă de o seringă într-o venă. Totul, oricât de cumplit ar fi, pentru că sub clarul ăsta de lună e o lume haotică, în dezagregare, în care personajul principal nu prea poate găsi un refugiu, e filtrat printr-un strat poetic. Mișcările de cameră, uneori ca o urmărire obsedantă, alteori panoramări circulare, uneori agitate într-un cadru deja prea strans, claustrofobic, alteori precise-hollywoodian amplifică emoţiile, cumva substituindu-se unor imagini mai directe, mai percutante, mai adevărate.

E un film despre devenire, despre ce vrem noi să fim, ce putem fi, despre cum ne văd ceilalţi și despre cum, dincolo de oricine suntem, depindem de mediul cu care interacţionăm. De altfel, cheia filmului e dată de replica unui personaj: „Tu alergi ca nebunul până apare luna, în lumina lunii totul e albastru și tu ești albastru, o să te numesc Albastru.” Filmul e organizat în trei secvenţe mari: copilăria, adolescenţa și maturitatea unui tip născut într-o suburbie dubioasă din Florida, fiecare secvenţă fiind un mediu-metraj reușit, care stă în picioare singur, despre aceste etape de viaţă. Firele narative sunt multe, e o ţesătură cu multe culori, așa cum e viaţa unui om, dar singurul care merge până la capăt este cel legat de iubire și nevoia de tandreţe. E multă uscăciune afectivă de-a lungul filmului, personajul își îngroapă aproape orice șansă de a primi dragoste, din copilărie până la vârsta adultă, până spre final, când schimbă jocul și ne putem închipui că se poate salva în această privinţă.

Coloana sonoră e, aș spune, spectaculoasă, mergând de la hip-hop de ghetou, care umple perfect sonor cadrul din ghetou, până la contrapunct fără cusur, fragmente de muzică clasică peste secvenţe mute sau chiar Cucurrucucú Paloma, un clasic Mexican, ca o baladă care plânge o dragoste sfârșită.

E un film militant? Nu, absolut deloc. E un film corect politic? Nu, n-are treabă. Dacă vă așteptaţi la asta, staţi departe de cinematograf. Dacă vreţi, în schimb, o poveste cinstită, sensibilă și tristă, mergeţi la Moonlight.

DESCOPERIŢI CELE MAI NOI FILME ÎN SECŢIUNEA CINEMA