Cronică de film • 6,9 pe scara Richter

6,9 pe scara Richter este o comedie „parţial realistă, parţial nerealistă”, potrivit regizorului și scenaristului Nae Caranfil, care, așa cum declară, „și-a făcut pofta” și a introdus numere de muzical, s-a jucat fără constrângeri cu filmul de gen și a atins realismul cât să ne prindă în mrejele poveștii de amor care se face și se desface pe nesimţite.

Obsedat de venirea iminentă a unui mare seism, un tânăr actor, Tony (Laurenţiu Bănescu), ce tocmai repetă pentru un spectacol de muzical ce urmează să aibă premiera, e bulversat de venirea pe nepusă masă a tatălui, Daddy (Teodor Corban), dispărut din copilărie, în prezent, în plină criză a vârstei. În plus, cutremurarea vieţii actorului e accentuată și de soţia tânărului, Kitty (Maria Obretin), geloasă și depresivă.

Tony e în plină criză artistică, spectacolul de muzical, o adaptare a mitului lui Orfeu, nu i se pare nici adecvat, nici relevant (o foarte jucăușă și elegantă ironie a lui Caranfil la acest gen), visează la alte titluri și roluri, și, deopotrivă, existenţială, pendulând între psihozele lui Kitty și hedonismul lui Daddy, copleșit și de niște vise de-a dreptul zguduitoare. Orfeu o pierde pe Euridice. Tema predilectă din toate filmele lui Nae Caranfil, băiatul care pierde fata, aici este numai potrivită în reinterpretarea glam și artificial, așa cum o cer convenţiile muzicalului, dar cu vână și umor, așa cum îi place lui Caranfil să povestească. Dincolo de câteva interpretări pe alocuri groase și de niscaiva glumiţe strâmbe, filmul lui Caranfil are o poveste de spus, niște emoţii de transmis, un conflict de împărtășit, o muzică de fredonat.

Treptat, în ton cu rezistenţa lui Tony la muzical și în ritm cu dezvoltarea conflictului central dintre tată și fiu, în care rolurile și responsabilizările sunt inversate, bucăţile muzicale și de muzical vin să petreacă poveștile și personajele lor, pentru ca grand finale să ne seducă și să ne confiște.

Nae Caranfil
A debutat ca regizor în 1993, cu filmul E pericoloso sporgersi. E un atipic între regizorii români post-revoluționari, reușind succese de public ca Filantropica (2001) și regizând un film în limba engleză, Closer to the Moon (2011).