Austerlitz, cronica de film

În cadre lungi, fixe și alb-negru, regizorul ucrainean Sergei Loznitsa ne face observatorii vizitelor de la Dachau și Sachsenhausen, în care prezenţa zecilor de turiști din secolul XXI ne intrigă, iar absenţa oamenilor din lagărele de concentrare ale secolului XX ne tulbură.

Construcţia documentarului lui Loznitsa este minuţios realizată, de la ordinea și alegerea locurilor pe care le filmează (cu distanţa și discreţia necesare, dar oare suficiente?) și la forfota și perindarea oamenilor în cadru până la ţesătura sunetului pe care îl modelează fin, acut și intens, de la sunetele produse de trecerea oamenilor prin acel spaţiu până la momentul și intensitatea cu care glasurile se întretaie și punctează informaţii sau interpretări istorice (singurele voci ale filmului).

Documentarul Austerlitz are o referinţă consistentă în romanul cu același titlu, scris de W. G. Sebald, care chestionează caracterul ireparabil al trecutului, puterea misterioasă a spaţiilor și a memoriei, căutarea identităţii și îndepărtarea sau risipirea adevărului.

În fraze lungi, fluide și sofisticate stilistic, Austerlitz și naratorul parcurg un imaginar plin de căutări, justificări și certificări ale adevăratei identităţi a lui Austerlitz, pierdută odată cu despărţirea de familie și salvarea lui într-un transport de copii. După ce vede un fragment dintr-un film de propagandă despre tabăra de la Theresienstadt, Austerlitz are impresia că și-a recunoscut mama.

Parcursul pe care îl construiește Loznitsa pornește de la imagini care ne intrigă și ne îngrijorează, pentru că suprapunerea celor două realităţi este copleșitoare. Zeci de turiști care intră pe poarta fostului lagăr și-și fac fotografii în faţa gardului de fier pe care scrie "Arbeit macht frei" sau fotografiază sau se fotografiază în faţa unor mese de faianţă. Apoi, regizorul ne (pe)trece la un alt grad de chestionare, a sensului și valorii unor astfel de spaţii martore ale unor istorii înfiorătoare, pe care prezentul le interpretează, le distanţează, le deformează și le abstractizează din ce în ce mai mult, odată cu trecerea timpului.

"Morţii nu se află oare în afara timpului? Sau muribunzii? Sau bolnavii care zac la ei acasă sau prin spitale - și nu doar ei? Fiindcă e suficientă chiar și numai o doză de nefericire personală, pentru a ne trezi separaţi de orice trecut sau viitor. (...) cu speranţa, îmi spun astăzi, a adăugat Austerlitz, că timpul nu trece, că nu a trecut, că pot alerga înapoi după el și că acolo voi regăsi totul ca și înainte sau, mai precis, că toate momentele coexistă în paralel, respectiv că nimic din ceea ce povestește istoria nu este adevărat, că cele întâmplate încă nu s-au întâmplat, ci se întâmplă chiar în momentul în care ne gândim la ele, ceea ce, pe de altă parte, desigur, deschide perspectiva dezolantă a unei suferinţe neîncetate și a unei cazne ce nu se mai sfârșește." (W. G. Sebald, Austerlitz, 2001, traducere Irina Nisipeanu, editura ART, 2015)

Loznitsa, matematician și inginer înainte să devină regizor, vorbește despre timp în acești termeni, referindu- se inclusiv la modul în care îl folosește în cinemaul său, fie că este vorba despre ficţiune, fie despre documentar. Filmul însă ridică și alte probleme care privesc funcţia și rolul cinemaului, mai ales atunci când responsabilitatea este asumată de un autor, de o reflecţie personală, nu de un film de consum sau de un film de propagandă. Astfel, după ce ne întrebăm care e rostul unui astfel de loc de comemorare și aducere în amintire a dispariţiilor unor oameni sau cum să ne comportăm just într-un astfel de spaţiu, totodată apar și întrebări legate de cinema și etică.

În ce măsură un film într-un asemenea spaţiu supraîncărcat de suferinţă și moarte, acum copleșit de absenţa acelor oameni, este necesar, justificabil și relevant? Unde și de ce alegi să pui camera pentru a te uita pe îndelete la acești turiști, unii mai atenţi, alţii mai expeditivi, unii mai îngânduraţi, alţii mai dezinteresaţi, unii mai emoţionaţi, alţii mai distanţi, oameni care privesc în jur fără să știm cu precizie ce le trece prin cap sau suflet? 

În fond, camera i-a înregistrat în acest document și filmul stă mărturie pentru un anumit tip de atitudine, un anumit comportament pe care acești oameni îl au într-un anumit moment al vieţii lor. Iar pentru că voinţa regizorului a ales un anumit moment, scos din contextul biografiei, eticheta pe care o punem peste aceste persoane este cel puţin incompletă, dacă nu strâmbă. Suma etichetelor pe care le punem de-a lungul filmului compune, la rândul ei, un gând privind moralitatea sau/ și umanitatea, lucru care nu e tocmai just sau autentic; în orice caz, nu este adevărul.

Cronică scrisă de Ileana Bîrsan.

Ileana Bîrsan a făcut Literele la București și Film la Zürich. Este critic și educator de cinema.