Camelia Cavadia

Pe Camelia Cavadia (Cami, cum îi spun toţi cei apropiaţi) am cunoscut-o prin prisma meseriei și a relaţiei jurnalist - om de PR. Are o experienţă în comunicarea publică de peste 20 de ani, iar de câţiva ani și-a împlinit una dintre cele mai mari dorinţe ale sale: aceea de a fi autor publicat. La Editura Trei au apărut, în ultimii trei ani, 3 volume care îi poartă semnătura: „Vina”, „Măștile fricii” și „Purgatoriul îngerilor”.

A fost un pas mare acela de a trece de la scriitura de PR la cea de romane? Se poate spune că înveţi să scrii? Sau e un dat natural? 

Pentru mine a fost un pas uriaș. Și încă este. Există peste tot în lume și chiar și la noi în ţară fel de fel de cursuri de creative writing, unde oamenii se duc pentru a deprinde anumite tehnici creative, pentru a-și perfecţiona stilul sau, pur și simplu, pentru a căpăta încredere îi ei și în scrisul lor. După părerea mea, toate aceste noţiuni trebuie dublate însă de dorinţa și bucuria de a scrie, de o anumită aplecare pentru această preocupare. Eu nu cred că oricine scrie este și scriitor. Oricât de bine ar învăţa să facă asta. Scrisul nu e matematică, el trebuie să fie dublat de capacitatea de a exprima emoţie, de a-l transpune pe cititor în lumea creată de tine. Scrisul este un dar pentru ceilalţi, dar, neapărat, și unul pe care ţi-l faci ţie. Scrisul trebuie să te inunde și să te împlinească. 

Pentru cine scrii tu? 

La început am scris pentru mine. În jurnale, în scrisori, oriunde mă puteam exprima mai bine decât prin viu grai. Când m-am hotărât să scriu prima carte, am făcut-o din dorinţa de a încerca marea cu degetul. De a nu ajunge în punctul în care să fie prea târziu și să-mi pară rău că nici măcar n-am încercat să devin ceea ce mi-am dorit mereu. Acum însă, scriu și pentru mine, dar și pentru cititorii pe care i-am adunat în jurul meu. Între timp, scrisul a devenit nu numai o bucurie, o confruntare cu mine și lumea despre care scriu, ci și o necesitate. Nu pot să stau mult timp fără să scriu. Sunt neliniștită atunci când nu am un subiect la care să lucrez. 

Ai debutat în 2015 cu romanul „Vina”, după o îndelungată carieră în PR, pe care nu ai abandonat-o, ci o continui la Fabrica de PR și în prezent. Cum au venit apoi următoarele două romane, „Măștile fricii” și „Purgatoriul îngerilor”? A fost mai ușor să le scrii? 

Mi-a fost mult mai dificil să scriu „Măștile fricii” decât romanul de debut, pentru că am fost tot timpul conștientă că scriu o carte. În plus, tot auzeam în jurul meu cum că așa-zisa consacrare ţi-o aduce abia al doilea volum, nu debutul. La prima carte oamenii sunt mai îngăduitori, trec mai ușor peste imperfecţiuni, la a doua carte însă, lumea e mai atentă, are așteptări. Ei bine, în cazul cărţii „Purgatoriul îngerilor”, din cauza subiectului extrem de sensibil și puternic în același timp – acela al copiilor abandonaţi sau dispăruţi –, mi-am dat seama că nu am voie să-l „ratez”. M-am documentat cât de bine am putut și am încercat să fac în așa fel încât să nu „ofensez” pe nimeni cu vreuna dintre abordările cărţii. Am lucrat foarte mult la construirea personajelor, la găsirea vocilor potrivite, cu atât mai mult cu cât multe dintre ele erau voci de copii. Recunosc faptul că deseori mi-a fost greu să „trăiesc” printre personajele cărţii, să povestesc tot ceea ce văd acolo, fără să simt nevoia să intervin sau pur și simplu să ies. Mă bucur însă că spunând povestea lor, am spus-o și pe a altor mii și mii de copii din întreaga lume. 

Ai câștigat un premiu chiar pentru primul tău roman, „Vina”, premiul pentru debut la Festivalul Internaţional de Carte de la Chambéry. Te așteptai? 

Nu, nu aveam niciun fel de așteptări. Totul a fost o mirare continuă, o bucurie neimaginată. Am fost foarte fericită și sunt în continuare recunoscătoare pentru tot ce mi s-a întâmplat atunci, dar și acum. Este un sentiment de neegalat acela de a ajunge la oameni pe care nu-i cunoști, de a le intra în case, de a le ocupa timpul și, în cel mai fericit caz, și sufletul. 

Ca om de PR, ce ai propune autorilor români pentru a fi mai vizibili și mai vânduţi? 

Sunt scriitori care spun că treaba lor este să scrie. Punct. Că promovarea cărţilor ţine strict de munca oamenilor de PR și de marketing. Eu nu cred în reţete general valabile, ci în lucruri care se potrivesc fiecărui scriitor în parte. Pot să spun însă că dintotdeauna oamenii au fost interesaţi și de ceea ce stă în spatele unei cărţi, de omul care a scris-o, de experienţele care l-au determinat să aștearnă acele rânduri. Poate nu degeaba una dintre întrebările pe care am primit-o cel mai des a fost legată de cât de mult din ceea ce scriu este realitate și cât este ficţiune. Eu cred că strategiile de promovare a cărţilor trebuie să fie un cumul al eforturilor editurii de a face cunoscut titlul respectiv, împletit cu voinţa autorului de a expune anumite lucruri din experienţa sa de scriitor. 

Se spune că în România se citește puţin, că nu avem vânzări de carte, că lipsesc librăriile și bibliotecile... Cum se vede de la tine? 

Din „bula” mea, nu se vede așa. Eu sunt înconjurată de oameni care citesc, care discută despre cărţi, văd în jurul meu tineri și oameni de toate vârstele care și-au făcut bloguri, merg la cluburi de carte și împărtășesc cu alţii ca ei păreri despre lecturile lor; văd din ce în ce mai mulţi oameni citind la metrou, în parc, tot mai mulţi participând la lansări de carte sau evenimente culturale. Dar, într-adevăr, se poate să fie doar o impresie bazată pe lucrurile pe care le urmăresc și care-mi sar în ochi. Este adevărat că, în urmă cu doi ani, am făcut un tur al ţării și am constatat cu durere și surprindere (de ce să nu recunosc) că sunt orașe mari în care nu există nici măcar o librărie. Iar lucrul acesta mi se pare îngrozitor de trist. 

O carte care te-a marcat în adolescenţă? 

„Noaptea de Sânziene” a lui Mircea Eliade. Este cartea pe care am recitit-o de cele mai multe ori. Am simţit o puternică și inexplicabilă atracţie pentru această carte, căreia i-am descoperit noi și noi înţelesuri la fiecare nouă lectură în parte. Faptul că am născut-o pe fiica mea chiar în acea noapte magică m-a făcut să mă simt și mai legată de această carte. 

În ce locuri din București îţi place să mergi? 

Îmi plac locurile cu poveste, neaglomerate, liniștite. Îmi place să merg în librării, în câteva cafenele mici și intime, îmi plac plimbările în parcul Cișmigiu, Grădina Icoanei și Ioanid, care-mi amintesc de perioada adolescenţei. Îmi mai plac și cinele cu prietenii în oraș, deși, vă mărturisesc, cel mai mult îmi place să fiu gazdă. 

Un eveniment literar de anul acesta la care vei merge. 

Nu voi rata Gaudeamus din noiembrie, venirea în România a istoricului Simon Sebag Montefiore, pe 21 și 22 noiembrie. 

Cititul merge cel mai bine cu... 

O cafea cu lapte. 

Scrisul merge cel mai bine cu... 

Liniștea. 

PR-ul merge cel mai bine cu... 

Lucrul în echipă. 

Scriu pentru mine, dar Și pentru cititorii pe care i-am adunat În jurul meu. Scrisul a devenit nu numai o bucurie, o confruntare cu mine Și lumea despre care scriu, ci Și o necesitate.

De Cristian Niculae