Viaţa şi Filmul. Dana Nălbaru, Dragoş Bucur şi Sofia

Îi știu pe Dana și pe Dragoș de vreo 10 ani. Cu Dragoș am făcut prima emisiune tv de cultură urbană din România, „Marfă”, pe Realitatea TV. Cu Dana am avut un proiect de emisiune de divertisment, „Țara Minunilor”, pe TVR 2. I-am regăsit așa cum îi știam. Normali. Adică „pe bune”.

Hai, gândiţi-vă la faza cu poliţia din Două lozuri, zice Dragoș când se declanșează aparatul foto. Fetele încep să râdă cu gura până la urechi. Sofia, fiica Danei Nălbaru și a lui Dragoș Bucur, mănâncă popcorn în spatele unui scaun uriaș, dintr-o sală VIP din Cinema City, Park Lake.

– Dacă o să pufniţi în râs așa și o să mâncaţi, n-o să terminăm niciodată. 

Dragoș îi ia popcornul Sofiei, Dana și Sofia iau niște expresii cuminți și se uită spre punctul indicat de fotograf, undeva sus, ca și cum ar fi ecranul și pe el un film.

– Fraţii Grimsby, se aude și asta declanșează o nouă tură de hohote.

E ultimul Sacha Baron Cohen, un film ratat de-al comicului englez, pe care cei trei l-au văzut la cinema, ca pe aproape toate filmele care rulează la noi. Râd de film, împreună, e o atmosferă caldă, de familie, de cinema oldtime, deși suntem într-o sală absolut somptuoasă, cu fotolii uriașe de piele roșie, care se lasă pe spate și au suport pentru picioare, deși ecranul e imens în fața noastră și totul pare din 2030 în jur, deși suntem la o ședință foto, am senzația că suntem în Cinema Paradiso și-așteptăm cu nerăbdare, cu mic, cu mare să înceapă un film fantastic. Parcă suntem undeva la începuturile  cinematografului, atunci când imaginile în mișcare erau magie pură și nimic altceva.

PERSONAJELE FILMULUI

Bucur e un tip cu picioarele pe pământ. E parte dintr-o generație de actori de tranziție care s-au profesionalizat repede, în sens occidental, uneori cu propriile eforturi, având șansa să joace în filmele noului val, să vadă un Cannes, să lucreze cu gândul la performanță. A făcut film de artă, seriale, televiziune, reclame, filme americane, a jucat mult, a făcut o școală de actorie și a pus pe picioare niște filme independente gândite pentru public. Dragoș n-o să vorbească mult despre visuri, nu pentru că nu visează, ci pentru că le pune în practică. Are chestia asta pragmatică în el, absolut atipică pentru artistul român, care îl împinge să facă.

Nici Dana nu e cu mult altfel. Deși istoria ei personală conține un episod lung în care a fost diva scenei de dance din România, ca parte din formația HI-Q, niciodată n-am văzut-o amețită de propria celebritate. Spune că acum e fericită, repetă că acum și aici e viața ei, nu pentru că înainte nu s-ar fi bucurat de ce a avut, ci pur și simplu pentru că ritmul l-a găsit nu pe scenă, ci în familie. 

Sofia e un copil cu părul bălai. Și, ca-n poveste, râde la soare, e dezghețată și dezinhibată, rămânând însă foarte politicoasă și adecvată locului. La ședința foto nu-și arată deloc vârsta: e o mică actriță disciplinată care respectă indicațiile și își face treaba. Are doar 9 ani, capul plin de scenarii pe care e decisă să le pună în practică.

Din ei ar ieși un film, dar despre o familie fericită, numai că filme despre familii fericite se fac foarte rar.

INTRIGA FIERBINTE

Bucur și Nălbaru nu prea au prins tabloidele. Sunt la locul lor, departe de stunt-uri de PR și de obsesia de a fi pe prima pagină. Și totuși, începutul de an școlar 2016 i-a adus pe cei trei în mijlocul unei dezbateri publice de proporții. Au anunțat pe un blog că Sofia nu se va mai duce la școală, că va fi educată acasă, că va învăța în ritmul ei ce-i place, în afara sistemului. Au făcut acest gest, de a anunța public asta, nu pentru că voiau să lupte pentru cauză sau pentru vizibilitate, ci pur și simplu oricum s-ar fi aflat, așa că era mai bine să spună ei, în felul lor, povestea. 

Dragoș s-a gândit că pe nimeni n-o să intereseze ce fac ei acasă, Dana a estimat un răspuns public, dar nu de aceste proporții. Sofia n-a avut nicio treabă. De fapt, a fost o decizie în trei, în care copilul și dorințele lui au fost cele mai importante. Valul de reacții a fost însă uriaș. 

Unii i-au aplaudat pentru decizie și i-au făcut stindard al „libertăților personale”. Unii i-au hulit, i-au citit în viitor Sofiei, „copil nesocializat, care nu știe matematică, care n-are o diplomă”. Sistemul de învățământ a fost pus sub lupă, cu toate defectele lui monstruoase. Homeschoolingul a fost întors pe toate părțile, cu bunele și relele lui. Dana a citit ceva din ce s-a scris, Dragoș, mai puțin. Sofia, deloc. Sunt reticenți să vorbească despre asta, pentru că nu cred că școala e rea, nici nu cred că trebuie să poarte ei public discuția asta. Una peste alta însă, Dana spune că Sofia e mai liniștită. Că din viața lor a dispărut graba. Graba de a te trezi dimineața, graba de a te împacheta, graba de a fi o rotiță într-un sistem.

Fără grabă, Sofia e mai organizată, imaginația ei zburdă mai bine, creativitatea ei e mai bine pusă în valoare. E mai independentă, face lucruri nu pentru că există în spatele lor un „trebuie” exterior, ci pentru că îi plac și există pentru ele un „trebuie” interior. O întreb pe Dana dacă Sofia e specială. În sensul acela, de copil greu de înregimentat într-un sistem cazon, cum rămâne școala românească.

Se preface că nu înțelege „special” și râde, „da, copiii mei sunt cei mai speciali”. La prima vedere, Sofia nu e specială în acest sens. Poate are puțin prea mult bunsimț pentru un copil de 9 ani, în lounge-ul VIP de la Cinema City, așteaptă  cuminte și nu cere nimic: mesele sunt pline de gustări care arată apetisant, pizza e de-abia scoasă din cuptor, popcornul e într-o vitrină luminată ca în filme, sucuri și prăjituri, 1.000 de tentații din care Sofia cere, într-un târziu, permisiunea să ia.

O întreb pe Dana dacă fetiței nu i-e dor de școală. Nu, de prietenii ei de acolo îi este, dar se văd destul de des în timpul liber. În rest, școala acasă merge ușor. Sofia citește mult, se duce la cursuri de scenaristică cu Iulia Rugină, face engleză, vrea la chineză, învață gramatică și limba română. „Bine, dar matematică știe?” „Nu, nu ştie”, îmi zice Dana, „nici eu nu știu, dar face un curs de programare online, pentru că îi place și se pricepe, în sensul ăsta știe.”

DESFĂȘURAREA ACȚIUNII

Ședința foto continuă. „Am luat- o de la ora de matematică ca să vadă Frații Grimsby, nu vrei să știi!”, râd toți, sincron. Au o relație foarte strânsă, care se vede din multele gesturi tandre pe care le fac unii față de alții în sala de cinema. Dragoș ridică suportul de picioare al scaunului, fetele sunt peste el și le modifică poziția. Se distrează copilărește. Gata, trebuie să se regrupeze pentru fotografia „aia bună”. „Gândește-te la scenariul tău”, o îndeamnă Dragoș pe Sofia. „La momentul în care o să-l faci, când o să fie gata.”  Fetița zâmbește cu optimism.

A scris deja un film, e cu spioni, joacă în el ea, toți prietenii ei (mulți la număr, o să fie un film cu multe personaje) și Dragoș. Dragoș e agentul secret bun, iar ei sunt ajutoarele lui. Și mai secrete. Vor salva lumea, dar mai mult nu se poate spune, pentru că ar fi spoiler și nu-i frumos să stricăm plăcerea filmului. Oricum, ca să știți la ce să vă așteptați, Sofia vrea să facă filme la care oamenii să râdă.

Mai are în lucru un scurtmetraj despre o fetiță care nu poate ajunge la o aniversare și trebuie salvată, o poveste palpitantă în care o turmă de oi dă peste cap universul, ba chiar s-a mai ocupat de un băiețel căruia îi plăcea să stea cu capul în jos ca un liliac. Universul ei imaginar, la 9 ani, e foarte bogat, hrănit de mediul din care vine: mama face muzică (tocmai a tras în studio două cântece de iarnă pentru copii), are în plan să creeze o jucărie educațională multifuncțională, iar tata trudește la filme de public, atunci când nu trage pentru Pro TV „Visuri la cheie”.

Gata, a ieșit fotografia din sală, ne mutăm spre unul dintre culoarele largi din Cinema City. Luminile roșiatice dau o  atmosferă ireală, de film american clasic. Pe plasme rulează trailere și afișe de film, inclusiv Două lozuri și Câini, peliculele în care tocmai a jucat Dragoș. Sofia a văzut Câini, n-a înțeles tot, dar îl reia peste un an, doi. Fără grabă.

Tragem cadre cu ei venind pe hol, întâi Dana și Dragoș, Sofia își găsise de treabă undeva pe canapelele din fundal. Îi vede îmbrățișați, aleargă și se strecoară între ei. Se simt bine laolaltă și au în plan ca în octombrie, când Dragoș termină filmările, să închirieze o rulotă și să plece spre sud, unde e maicald. Poate Grecia. De altfel, ăsta e un vis mai vechi de-al lor, să fie nomazi o parte din an, ar fi un stil de viață care li s-ar potrivi. Cumva, asta se cuplează bine cu firea lor: fără grabă și liberi. Și asta se cuplează bine și cu școala acasă: în propriul ritm și cu libertate.

Ne mutăm la tejgheaua de popcorn pentru un alt cadru, fetele își fac lista de cumpărături, Dragoș ridică două degete: „Și două lozuri, vă rog!” E foarte încântat de noul lui film, e neliniștit aproape, povestește exuberant despre mașina Dacia 1300, super-mega-tunată și aranjată (și scumpă!) pe care o dau premiu unuia dintre spectatorii filmului. Ar vrea să fie multă lume în cinema, să râdă, se vede că e mândru, foarte mândru de ce a făcut, deși Bucur e un tip foarte modest, de fapt. Modest și în legea lui, deși pe ecran a prins rar roluri care să pice pe personajul real. Dana povestește chiar că medicul ei i-a mărturisit, înainte de a-l cunoaște personal pe Dragoș, că a avut emoții că o să aibă de-a face cu vreun dur. Numai de la roluri i se trage, altfel nu prea se explică.

Când a pornit tăvălugul scandalului cu homeschooling-ul, au avut partea lor de înfierare pe model proletariatburghezime. S-a strigat mult pe Facebook și aiurea despre cât de bogați sunt ei că-și permit să țină copilul acasă. Nu e despre bogăție să faci asta, explică Dana, deși își amintește de o scenă în aeroport, cu Dragoș, în care un domn în costum s-a apropiat de el și l-a întrebat cu absolută uimire și naivitate de ce merge cu un avion de linie, ca restul lumii, de ce nu folosește, așa cum e normal, un avion privat. Nu s-au mutat într-un palat, stau într-o casă normală din suburbii, de care au grijă singuri. Da, Dana e mai bogată în timp pentru copiii ei decât un părinte tipic, dar nu mai mult. Și poate în responsabilitate? 

Mai tragem încă un cadru cu ei, deja lounge-ul VIP de la Cinema City s-a umplut de lume pentru ultima proiecție a serii cu Copiii domnișoarei Peregrine: între două lumi, un Tim Burton în 3D, absolut feeric. Iese și bucătarul în lounge și dă mâna cu  personajele noastre, chiar lângă bufetul cu mâncare caldă. Se face repede fotografia, vrem toți să gustăm niște pizza și să intrăm la film. Deși o ședință foto e tot timpul o falsificare a realității, cu oamenii ăștia e greu să te ocupi de falsificări, chiar și în acest sens. Pentru că au grijă să fie cât se poate de reali.

POST-SCRIPTUM

În orice film există niște scene care pică la montaj. Așa e și-n povestea noastră, așa că să le luăm pe rând. Prima scenă. Când am ieșit din cinema, noaptea târziu, unul dintre angajații Cinema City ne-a mărturisit încântat: „N-am crezut că domnul Dragoș e așa, am dat mâna cu el.” „Așa, cum?” am întrebat contrariată. „Așa de treabă.”

A doua scenă. Vorbesc cu Dana la telefon după ședința foto și, pentru că noi am lucrat împreună în televiziune, o întreb ce mai face, prietenește. „Să nu mă spui la nimeni, m-am apucat de școală. Am luat-o pe Sofia de la școală și m-am apucat eu de asta, fac psihologia.” Dana nu mai vrea showbiz și plănuiește să o ducă la consecințe pe-asta cu psihologia, după facultate vrea să se specializeze în străinătate, vede povestea asta foarte serios. O fac pe avocatul diavolului cu ea și-o-ntreb de ce diplome o să aibă Sofia. Nu e o problemă, fetița e înscrisă la o școală umbrelă din afară și se poate întoarce la momentul ales de ea în învățământul de masă, dacă e cazul.

Make-up de Roxana Secada

Fotografii de Matei L. Buţă

Locaţie: Cinema City, Park Lake