Radu Nicolae, Opal Production: Introducere în lumea magică a animaţiei

Radu Nicolae este mai mult decât un producător de filme 100% românești de animaţie. Înainte să creeze povești moderne pentru copii, inspirate de mitologie și eroi antici, cu animaţie consistentă, Radu a fost, pe rând, actor de succes în România și antrenor de baschet, fiind la rândul lui antrenat în teatru, în Canada. A avut o carieră în publicitate, a cochetat și cu scrisul și, cu o adevărată explozie de creativitate, a lansat Mercy Street, primul film de animaţie 3D realizat în România. Am stat de vorbă cu Radu Nicolae pentru a afla totul despre noul lui proiect, un film de animaţie care aduce pe marile ecrane visul oricărui copil de a deveni fotbalist. Am aflat că a fi producător de animaţie în România înseamnă o activitate complexă, care presupune imaginaţie și dăruire, dar și că secretul unui proiect de succes este să fii eficient în timp ce creezi o animaţie spectaculoasă.

Cum ai ajuns aici, la animaţie? 

Am ajuns să lucrez în producţia de film pentru că am lucrat în publicitate. Am început, de fapt, ca actor, odată cu filmul Racheta albă. Am primit premiu Cel mai bun tânăr actor, la Piatra Neamţ, apoi Cel mai bun actor, la Eurovision. Exista, atunci, un premiu Eurovison și pentru actorie, pe care l-am câștigat la Plovdiv, în '84. Următorul rol pentru care am fost cunoscut a fost Miss Litoral, pe care îl cunosc mulţi. Am început ca actor și lumea din cinematografia românească mă cunoștea. Era o lume mică, așa că am folosit aceste contacte mai târziu, când am lucrat în publicitate. Mi-era destul de ușor să realizez întâlniri atunci când se dorea o sponsorizare sau un parteneriat cu lumea filmului. Îmi aduc aminte că exista o cifră standard pe care o doreau producţiile când venea vorba de o sponsorizare: 50.000 dolari. Și ofereau doar apariţia siglei pe bilete. Iar eu încercam să le spun că, având în vedere suma, companiile ar fi putut opta pentru o campanie mare în loc să sponsorizeze un film.

Ce reprezintă o siglă pe un bilet? 

O siglă pe un bilet nu reprezintă nimic. Așa că am început să fac chiar eu pachetele pe care să încerc să le vând în ambele părţi, adică întâi să conving clientul și apoi să conving producătorul. Nu se putea nici asta, adică nu mergea mereu bine, așa că am început să mă implic mai tare în producţii. Așa am devenit co-producător pentru anumite filme. Am început să gândesc altfel și mi-am spus că trebuie să aduc clienţi noi, care să primească mai mult: obiecte din film, recuzită, costume. Pentru ca ei să poată face fotografii, campanii și multe, multe altele. Mă duceam la client cu acest argument, că filmul are o recuzită extraordinară, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Restul e tăcere. Mă foloseam și de faptul că erau foarte mulţi figuranţi și le propuneam, de exemplu, să facă o fotografie. Unele proiecte se realizau, altele nu se realizau, dar eu puteam deschide uși și începeam să vorbesc cu sens de sume mai mari. Mi-am dat seama că pot să fac toate aceste lucruri. Plus că veneam dintr-un domeniu artistic. Fusesem actor și am încercat să joc inclusiv în Canada, în perioada în care am fost plecat, dar nu am reușit din cauza accentului. Am avut câteva roluri episodice, dar nimic major. Chiar nu am reușit să scap de accent și nu puteam să înaintez. Așa că am început să scriu. Și am scris scenarii de film. Aceste scenarii au primit subvenţii pentru dezvoltare. Sumele, acolo, erau importante. Mai ales pentru mine, la vârsta aceea. 13.000 - 15.000 de dolari. Era suficient ca eu să rămân acolo și să scriu. Plus că scenariile prezentau un mare avantaj: totul se întâmpla la prezent, deci nu trebuia să fac literatură, pentru care nu aveam cunoștinţele necesare.

Atunci când scrii un scenariu contează foarte mult imaginaţia, nu? 

Da, imaginaţia și povestea pe care o creezi. Pentru că restul e destul de sec, fiind totul la prezent. Regula e destul de simplă, când vine vorba de scenarii: spectatorul nu poate să își dea seama ce trăiește și ce simte un actor. Totul trebuie să fie acţiune. Poţi să îi spui actorului să se uite undeva, să aibă o anumită grimasă, dar spectatorul nu are de unde să știe ce gândește, de fapt, actorul. Așa că totul este acţiune, până la urmă. Pentru mine era ușor să scriu. Iar aceste granturi de dezvoltare mi-au deschis drumul și așa am ajuns să-mi dau seama că îmi place mult scrisul.

Însă după experienţa din Canada te-ai întors în ţară, nu? 

M-am întors în ţară și am lucrat în agenţii de publicitate. Ele erau, pe atunci, singurele portiţe de salvare pentru un om creativ. Puteam să mă exprim, eram plătit bine și era și o lume spumoasă și bine văzută. Totul era spectaculos. Am început să trimit scenarii și producătorilor români, inclusiv către Domino Film, cu care lucram ca producător asociat. În ciuda faptului că lucram împreună, ei considerau că piaţa românească nu este încă pregătită pentru subiectele scenariilor mele. Așa mi-am dat seama că, dacă vreau cu adevărat să produc ceva, trebuie să devin producător. Având experienţa de a fi lucrat deja ca producător asociat, experienţa de actor, experienţa din Canada și cea din agenţiile de publicitate, am vrut să trec la nivelul următor. Iar asta înseamnă să produc eu, să creez eu povestea. Merită, pentru că mie mi se pare filmul foarte eficient din punct de vedere economic.

Ce înseamnă asta, că filmul este eficient? 

În publicitate, creezi, produci un spot publicitar și, după două săptămâni, acel spot este uitat. Duci muncă de convingere, cheltuiești bani, timp și resurse, iar rezultatul este imediat uitat. Pe când în producţia de film, lucrezi, muncești, iar în momentul în care ai lansat filmul, abia atunci începe să producă. Iar asta continuă mult timp. Dacă în publicitate, momentul culminant din punct de vedere financiar este chiar momentul producţiei, când ai luat toţi banii de la client, în film este altfel. Vorbim despre return of investment din momentul în care ai lansat filmul. Și, dacă filmul e bun, chiar începe să aducă bani. Am început să mă gândesc de ce nu merg filmele românești. Și am găsit câteva motive. Unul este faptul că spectatorii din afară nu sunt obișnuiţi cu actorii noștri. Nu există notorietate pentru actorii români. Nici nu există decoruri cu care să se identifice spectatorii străini. Nu există nici măcar povești cu care ei să se identifice. Am început să caut o cheie a succesului și așa mi-am dat seama că animaţia este cea mai potrivită. Pentru că, în animaţie, totul este de la zero. 

Animaţia însemnă libertate, așadar? 

Da, pentru că în animaţie creezi ce decor vrei, ce personaje vrei, ce poveste vrei. Povestea este universală, iar copiii o vor asculta oricum în limba lor, pentru că toate filmele de animaţie sunt dublate. Așa am ajuns eu să creez Mercy Street, primul film de animaţie 3D realizat în România.

Este o mare realizare pentru animaţia românească, nu? 

Da, din punctul meu de vedere este o realizare pentru că este o animaţie consistentă. Asta înseamnă că 74 de minute am decoruri care se schimbă, personaje care se mișcă, o poveste care este susţinută vizual. Asta pentru că, în animaţie, primul strat de contact și primul impact îl are animaţia în sine, desenul. Dincolo de poveste, tu trebuie să vezi un desen frumos și personaje interesante.

Ce este Mercy Street, dincolo de desen și decor magic? 

Mercy Street este o poveste europeană. Nu este scenariul meu, ci o poveste care rezonează în Europa și o definește: ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea muzica. Este o poveste aproape filosofică, de aceea insist să spun că este europeană, fiindcă americanii își doresc mai multă acţiune. Dacă el a fost creat mai ales pentru piaţa europeană, cel de-al doilea film, cel pe care îl pregătesc acum, este altfel. Pentru că vorbim despre fotbal.

Cum se va numi noul tău film de animaţie? 

Noul film se va numi Gladiatorul. Personajul principal, Rodrigo, este un puști de 14 ani care vrea să scape de sărăcie jucând fotbal. Aceasta este o poveste în care se regăsesc foarte mulţi copii. Nu este deloc întâmplătoare alegerea mea, ci este o poveste de viaţă reală.Toate aceste povești ale copilăriei încercau să te înveţe ceva, să nu ai impresia că viaţa e plină de animăluţe vorbitoare și aventuri minunate.

Mai putem să vorbim despre pregătirea copiilor pentru viaţa reală, în contextul în care mulţi părinţi preferă doar să-i protejeze pe cei mici? 

Eu cred că viaţa este frumoasă așa cum este, iar ea nu este doar pufoasă. Plus că noi ne confruntăm acum, ca societate, cu o serie de probleme la nivelul celor mici. Dacă noi nu le oferim o imagine completă, ei nu pot să conceapă că apar și greutăţi pe parcursul drumului numit viaţă. Că apar și eșecuri. Ar trebui, cred eu, să învăţăm să le depășim, nu să le ascundem. Asta face filmul meu de animaţie. Le arată celor mici că poţi visa la un viitor mai bun, că poţi să-ţi croiești propriul destin și că poţi depăși și momentele mai puţin pufoase ale vieţii.

Este personajul principal din animaţie, Rodrigo, inspirat de realitate? 

Am antrenat în Canada. La un meci, cel mai important jucător nu a venit. Explicaţia lui a fost simplă. Cei de la el din cartier împușcaseră un băiat din echipă adversă. Dacă s-ar fi prezentat la meci, poate ar fi fost și el împușcat, așa că i-a fost frică să vină. În lumea aceea, nu era nimic dramatic sau tragic. Așa mergeau lucrurile. Încercările dure de zi cu zi îi transformau pe băieţii antrenaţi de mine în bărbaţi, chiar dacă la niște vârste fragede. Asta am încercat să obţin din Rodrigo. Un erou al timpurilor moderne, care să îl facă invidios până și pe Lermontov. Am avut șansa să fiu înconjurat de astfel de povești toată viaţa mea. Am adăugat un strop de filosofie orientală, am completat cu filme și cărţi și am obţinut prototipul unei legende contemporane. Mi–aș dori ca Rodrigo să devină un model pentru tineri, așa cum eu am crescut cu muschetari și indieni și cu valori desprinse din stepele rusești străbătute de cazaci. Dar timpul și distribuţia filmului vor decide în locul meu.

Cât de mult a contat experienţa în baschet în crearea acestei povești? 

Dar experienţa în lumea filmului? Am fost îndrăgostit de lumea sportului. În sport, toate poveștile de viaţă care își pierd înţelesul pe durata mai multor decenii capătă măreţie datorită comprimării evenimentelor în perioade de câţiva ani, câteodată chiar zile. Am văzut sclipiri de talent care s-au pierdut din nepăsare și dezordine. Apoi am văzut oameni renăscând din propria cenușă. Am văzut triumful și deznădejdea pe parcursul unui singur meci. Am văzut un fotbalist extraordinar, Gruia, despre care există o legendă cum că ar fi driblat toată echipa Stelei care câștigase Cupa Campionilor, dar care a sfârșit la o echipă mică din cauza unui general care s-a ambiţionat să-l distrugă. Cu siguranţă nu găseam un mediu mai bun care să inspire o poveste despre eroi. Probabil, contactul cu lumea filmului încă de mic, atunci când jucam în Racheta Albă, mi-a dat deschiderea necesară să pot absorbi tot ce am întâlnit în lumea sportului. M-a ajutat să simt enorm și să văd monstruos.

Trăim într-o lume digitală care și-a pierdut eroii mitologici. Avem nevoie de animaţii produse în România? 

Sunt idealist. Din acest motiv îmi plac eroii. O astfel de viziune asupra vieţii își găsește legitimitatea în animaţii. Pot să construiesc eroi pe bandă rulantă. Nimic nu pare exagerat într-o animaţie. Au dispărut titanii pe care îi regăseam în „Legendele Olimpului”. La această oră au fost înlocuiţi de cei care apar în jocurile video. Eu îi readuc, prin animaţie, în cotidian. Nu mai folosesc arhetipuri antice, mă folosesc, în schimb, de prototipurile lumii moderne: sportivii. Cred că lipsa de măreţie umană caracterizează cinematografia românească la această oră. Din acest motiv nici nu mai avem staruri de cinema, așa cum existau înainte de revoluţie. Uită-te în Ucraina! Un actor a devenit președinte după ce a jucat într-un film în care interpreta un bărbat care lupta împotriva corupţiei. Noi nu avem aceste producţii care să propulseze actori în fruntea statului. Oamenii au nevoie de idealuri. Au dispărut filmele istorice. Legendele. Festivalurile internaţionale consfinţesc calitatea cinematografiei autohtone. Dar lipsa legendelor e mai degrabă similară cu teama de a schimba ceva. De a vorbi despre idealuri și schimbări, nu despre cotidianul reinterpretat artistic. Sigur, se poate argumenta prin lipsa unor bugete. Și este adevărat. Dar animaţia poate schimba acest lucru. Eu asta încerc să fac în animaţii.

Copiii au nevoie de povești care să vorbească cu inteligenţa lor.

Cum a apărut dragostea pentru animaţie și ce a inspirat-o? 

Am crescut cu Arabella. Cu Rumburak. Veneam de la filmările pentru Racheta Albă și mă așezam la masă și devoram o pâine cu pate de ficat, în timp ce urmăream un episod din Arabella. Mi-aș fi dorit să pot reface astfel de filme și seriale, dar costurile m-au împiedicat. Și așa am descoperit animaţia. Pot să inventez orice fel de personaj, orice fel de fizionomie. Fără să fac referire la o zonă geografică. Fără să fac referire la un anumit tip de arhitectură. Îmi construiesc singur decorurile. Ce poate fi mai frumos?

Să vorbim despre viitor! Ce ţi-ai dori să vezi mai des pe marile ecrane din România? 

Viitor. Hmm. Un film de animaţie se realizează în 4 ani. Cum deja mă gândesc la un al doilea cadou de Crăciun, care să fie o ofertă de a realiza o continuare a Gladiatorului, deja vorbim despre zece ani. Cam ăsta e viitorul unui animator. Un film sau două. Mai departe îţi este și teamă să te gândești. În film, în general, nu numai în România, mi-aș dori să văd mai multe povești contemporane, din lumea reală, care să nu facă apel la lucruri extreme – crimă, viol, incest, spargere de bancă –, care să fie capabile să ducă ordinarul la rang de extraordinar. Din punctul ăsta de vedere, Moscova nu crede în lacrimi mi se pare a fi filmul perfect.

Se apropie sărbătorile de iarnă, o perioadă cu și despre magie. Ce îţi dorești să primești de Crăciun? 

Am o parte pragmatică în mine. Pentru că sunt producător de film. De Crăciun mi-aș dori să primesc niște oferte de la Netflix.

Interviu de Alexandra Nuţă-Stoica. 

Foto: Raed Krishan