Oana Pellea - nu a trăi, a preatrăi

Nu mi-e frică de oamenii minunați și celebri. Niciodată nu mi-a fost. N-are cum să-ți fie frică de bucurie. Mă impresionează și, în consecință, mă emoționează, sunt oameni care împărtășesc și se împărtășesc. Sunt oameni rari, rarisimi, oameni lumină, oameni care dau nume timpului. Veniți cu mine în timpul Oana Pellea?

Cu Oana, nu e nevoie de introduceri, intri direct în pâinea cuvintelor și te înțelegi din ochi, ceea ce nu se mai întâmplă așa de des în lumea noastră, lume-n care vorbim mult și ne-nțelegem greu și puțin. Unii cu alții, unii pe alții. „Boom-ul ăsta cu computerul schimbă istoria omenirii în mod clar. Mă gândeam ce-o să fie cu teatrul, pentru că teatrul se-ntâmplă împreună și, din ce în ce mai mult, suntem mai neîmpreună, lucrurile se petrec mai mult în singurătăți. Totul ține de exercițiu. Atâta timp cât nu faci exercițiul de a fi împreună, instrumentul ăsta nu mai funcționează.“

Da, oamenii se izolează și devin din ce în ce mai mult discursurile lor. Noua limbă de lemn mi se pare la fel de periculoasă și pare că ne ducem de data asta de bună voie și nesiliți de nimeni către atmosfera din „1984“, cartea lui George Orwell. Nu ne forțează nimeni, dar ne ducem încolonați, fără să ne dăm seama de asta. Observ în discursurile publice că oamenii țin cu obstinație să spună lucruri pe care ei, de fapt, nu le cred, dar sunt convinși că ar trebui să le creadă. „Paradoxul e că s-ar putea ca unii să și sfârșească prin a le crede. Lucrurile pe care le tot afirmi și-n care bagi energie de gând sau energie vie încep să capete realitate.“ Mă gândesc că pe unele dintre ele ar fi bine să le creadă. Vorbesc despre fenomenul de a părea înainte de a fi, iar asta are legătură cu mediul online.

Dorința asta de a spune ce crezi tu c-ar trebui să spui e o formă de-a alerga în urma discursului tău. „Foarte mulți dintre noi sunt obsedați de cum dau, ce impresie lasă. E foarte periculos să trăiești așa.“ Și-atunci, tu cine mai ești? „Despre asta este vorba, pentru că ratează întâlnirea esențială a vieții lor, întâlnirea cu ei înșiși. Atâta timp cât vrei să pari cineva care nu ești, unde ești tu de fapt? O să vină o zi, pentru toată lumea, în care o să stăm în fața noastră, pe lumea ailaltă. Cred că asta este judecata de apoi: tu cu tine. O să stai siderat și se poate întâmpla să-ți dai seama că habar n-ai cu cine ai parcurs drumul. Cred că cea mai mare întâlnire pe care o poți avea, și esențială, este cea cu tine însuți.“ Dacă ajungi s-o ai, dacă reușești să te-așezi pe același drum cu tine, încât să te-ntâlnești. „Doar puțină atenție trebuie.“ Și ceva dorință.

FATA’ LU’ AMZA PELLEA

E frumos să fii copilul unuia dintre cei mai mari și mai iubiți actori ai țării tale, e un privilegiu, însă asta te poate face încă de copil să te gândești la imaginea ta în lume. „Nu mi-am pus problema ce zice lumea despre mine. Când am dat admiterea la teatru și am ieșit de la examenul eliminatoriu, tata era la colțul Naționalului, m-aștepta să ies, să vadă ce-am făcut. Pe tot parcursul drumului spre Amza, erau cei care dădeau și ei la institutul de teatru și n-am auzit decât: Doamne, Dumnezeule, asta-i fata lu’ Amza Pellea! Bă, da’ urâtă e! Atât am auzit, mergeam cu ochii-n jos, m-am uitat la tata, nu trebuia decât s-ajung la el și mi s-a părut drumul atât de lung. Am fost șocată, pentru că nu m-am gândit niciodată dacă sunt frumoasă sau urâtă. Atunci m-am gândit: poate că oi fi urâtă, dacă zice lumea. Dar ce puteam să fac? Nimic. Eu mă bucuram c-am intrat la facultate. Niciodată nu m-am întrebat cum le par oamenilor.“

Însă a trebuit să-nvețe și asta, mai ales că există o parte bună. Artistul are mare nevoie de feedback, atât din partea publicului, cât și a criticii. Ca să crească în sine. „Am fost foarte mirată, pentr u că eu voiam să transmit ceva, însă vedeam în cronici că uneori se-nțelegea mai bine ce voiam eu să ajungă la spectator, alteori mai puțin bine. Și de-acolo am învățat foarte multe. Nu să par într-un fel, este vorba despre faptul că vrei să dăruiești într-un fel, crezi că imaginea ta pe scenă este într-un fel, dar unii văd și înțeleg ceva, iar alții, cu totul altceva.“ Dar nu și-a pus problema percepției și se bucură că n-a făcut-o, pentru că e un lucru mult prea subiectiv.

„Nu pot plăcea tuturor. Nici Iisus n-a reușit. Nu ai cum, e o prostie să vrei să placi tuturor. Poate fi o dorință, dar e una copilărească.“

Sigur că Oana a știut întotdeauna că e fiica lui Amza Pellea, tata chiar i-a zis că nu-i va fi ușor cu asta, dar să fii fata lui Amza Pellea a-nsemnat că Oana n-a avut voie să meargă la școală cu pantofii minunați pe care i-a adus tata. „Mi-a zis că alții nu au și vor suferi. Ce diferență e față de zilele noastre... În altă lume am fost crescută și țin cu dinții să rămân acolo ca mentalitate. E mai sănătoasă. O doză de smerenie e absolut necesară. La noi în casă nu se punea problema cum pari. Se punea problema de educație, de a nu face rău în jur, de a nu-i deranja pe ceilalți, de a nu minți, de a iubi. Erau cu totul alte priorități.“

„NU MI-A PLĂCUT NICIODATĂ BÂRFA“

Să reprezinți o lume mai bună decât în cea în care trăiești nu are cum să fie ușor. Dar nici nu are cum să fie altfel decât frumos să crezi mereu în valorile în care ai fost crescut, fiindcă ele sunt valori, indiferent de drumul pe care o ia societatea. „Eu altfel nu știu să trăiesc. Mi se pare o asemenea pierdere de timp să judec pe cineva. De-aia nu mi-a plăcut niciodată bârfa. De mică. De-aia am fost expulzată și din grupurile de colegi și de prieteni, pentru că nu prea comentam, nu judecam. Nu-mi plăcea, plecam. Nu pentru că nu era moral, dar mi se părea că se pierdea îngrozitor de mult timp. Am o urgență a timpului, o grijă mare. Știu că e limitat.“ Iar dacă bârfă nu e, atunci nici minciună nu poate fi. „Minciuna? Da, o simt și mă retrag sau o taxez. Reacționez prompt dacă face rău. Nu neapărat mie, dar, dacă face rău în jur, da. Dacă nu, atunci nu mă bag să judec, dar mă retrag din conjunctura respectivă.“

Să fie fata lui Amza Pellea a însemnat pentru Oana c-a trebuit să facă față unei stachete ridicate foarte sus. Mai degrabă, se simțea. „N-aveam voie nici să-mi bat joc de talentul meu, nici de timp sau de muncă. La început de drum, lumea într-adevăr venea la teatru s-o vadă pe fata lui Amza Pellea.“ Iar Amza abia plecase, însă i-l lăsase fetei lui pe Dumnezeu, și nu în cuvinte. „Tata credea foarte personal și nu am vorbit niciodată cu el despre Dumnezeu. Nu s-au pronunțat cuvinte, nu m-a-nvățat tata să mă rog. Știu că afirmarea verbală a credinței în Dumnezeu a fost la finalul vieții. Ai văzut și tu atâția oameni care vorbesc despre Dumnezeu de dimineață până seara, dar ei nu sunt credincioși întru faptă. Tata era credincios întru gând și faptă. Blând, generos, bun, smerit, pe toate le avea. Era un trăitor într-ale credinței, nu un vorbitor. S-a vorbit foarte puțin despre Dumnezeu la noi în casă, dar L-am avut întotdeauna în și cu noi.“

STRADA DOAMNA OLTEA (MAMA LUI ȘTEFAN CEL MARE)

Pe la noi, dacă vrei să insulți o femeie fără să-njuri, îi spui că-i feministă. Oare de ce avem percepția asta asupra unei mișcări pentru egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații? „Eu văd peste tot oameni, nu femei sau bărbați. Oameni.“ Însă recunoaște că uneori a trebuit să fie un pic mai bătăioasă pentru a deveni egală. „Din păcate, dacă nu ești strong, nu te bagă nimeni în seamă.“

Locul unde m-am întâlnit cu Oana se află pe strada Doamna Oltea. Pe plăcuța acestei străzi scrie așa: „Strada Doamna Oltea (mama lui Ștefan cel Mare)“. Curioasă explicație între parantezele alea. Cineva, nu știm cine, a simțit nevoia de re-ferință masculină. Oana râde copios când îi povestesc: „Mă-ntreb dacă pe Bulevardul Ștefan cel Mare scrie între paranteze copilu’ lu’ Doamna Oltea.“  Firesc, de la feminism trecem la feminitate. O-ntreb ce-nseamnă. „Cred că singura... nu cred... mă dau mare. Nu știu ce-nseamnă feminitate.“ Cel mai frumos răspuns posibil. „Dar dacă tot te-ai născut femeie, apăi trebuie să vezi ce atuuri are cauciucul ăsta de femeie. E o prostie, din punctul meu de vedere, ca o femeie să spună că și-ar fi dorit putere de bărbat, de exemplu să ridice două tone. O femeie poate să ridice două tone altfel. Cred că feminitatea e un atu. Implică și puțin mister, deși mister au și bărbații, implică și dulceață, delicatețe. Un cuvânt pe care îl ador. E un alt fel de-a iubi. Implică maternitate, niște frumuseți care, datorită învârtelii ăsteia de carusel a lumii și a timpului, sunt aruncate mai spre margine, pentru că, iată, trebuie să fii bătăios, să te lupți pentru drepturi. Dacă alegi asta... Dar sunt femei care aleg inteligent să-ncerce să fie în ambele ipostaze. Sunt bătăioase fără a a pierde nimic din feminitate.“

PUTEREA NUMITĂ VULNERABILITATE

Ni se cere în ziua de azi să putem, să facem, să avem, să fim eficienți, să funcționăm. Să fim... pe cine mai interesează cum suntem? „Vulnerabilitatea e considerată în lumea asta ca un punct în minus și n-am înțeles niciodată de ce. A-ți arăta sentimentele face parte din vulnerabilitate.“ Bine, dar asta e o forță, nu o slăbiciune. „Da. E o poziționare complet greșită. Păi, dacă eu îmi permit să-ți arăt ce simt înseamnă că sunt foarte puternică. Acolo e puterea unui om: a fi tu și a fi tu până la capăt. Dar unii cred altfel. E loc pentru toată lumea.“  Da, dar e loc și pentru din ce în ce mai multă durere. Se face prea mult loc pentru durere, cumva și din cauza faptului că femeile vor câteodată să fie în locul bărbaților. „Ceea ce e o prostie, iertare să-mi fie. Nu poți să vrei să fii în locul unui bărbat, cum niciun bărbat nu poate fi în locul unei femei. Nu întâmplător există pe lumea asta femei și bărbați și împreună sunt un tot.“

Nimeni nu e de neînlocuit. Nebunia expresiei ăsteia a ieșit din spațiul profesional și-a atacat cu totul societatea, ca o armă ascunsă, ca o mină antipersonal, fiindcă în relațiile dintre femei și bărbați oamenii au devenit schimbabili ca detergenții. „Schimbabili? În magazin, mi-ar fi mai ușor să fie doar trei feluri de unt. Dacă-mi dai sute de feluri, atunci eu iau întâmplător unul pe care pun primul mâna pentru că n-am timp. Și așa am ajuns să facem cu toate. Dacă nu-ți pui frână și dacă nu ești atent, dacă nu stai de vorbă cu tine, să vezi ce vrei tu din drumul ăsta, să-ți conștientizezi alegerile, ajungi să crezi că totul este de consum, de vânzare. Da, asta e o cheie de nefericire. Lucrurile fundamentale și esențiale nu se vând și nu se cumpără. Funcționăm într-o lume în care poate 90% e de vânzare. Eu sunt în partea cealaltă: sănătatea, iluminarea, spiritualitatea, mântuirea, dragostea nu se cumpără. Se cumpără doar ce se poate consuma.“ Am crescut cu etichete și le perpetuăm, uneori fără să fim conștienți. Când nu avem argumente, scoatem etichetele: femeile sunt așa, bărbații sunt altfel. „Și mie mi s-a-ntâmplat să am o primă impresie greșită, într-un sens sau în altul, așa că e bine să nu ne repezim cu etichetele.“

Dar îmi povestește amuzată un alt tip de experiență în materie de etichetare. „Când am fost în Anglia, la agenți, am dat CV-ul. Am văzut că-i o reticență și n-o-nțelegeam. A treia doamnă mi-a zis: Poate că ar fi mai bine să nu mai arătați CV-ul. Am întrebat de ce și mi-a răspuns așa: Ați jucat comedie, dramă, tragedie, ați jucat claun. Ar fi mult mai bine să le dați separat. Mi-e mult mai simplu dacă faceți unul singur, de exemplu cel pentru tragedie. V-am pus în borcanul cu tragedie și, în clipa-n care apare un rol, m-am dus direct acolo. Dacă-mi spuneți că puteți face toată plaja, eu pierd timpul căutându-vă și risc să nu vă găsesc. Aș fi zis că e un atu extraordinar să poți să joci tot, fiindcă asta este esența unui artist, dar uite că nevoia de etichetă este foarte mare.“

Le dai oamenilor credit de la-nceput sau îi lași să demonstreze c-o merită? "Dau credit la prima vedere pentru că am senzația că toți pe care-i întâlnesc sunt variante ale mele. Mai bune sau mai rele. Și chiar dacă e o variantă a mea mai la-nceputul înțelegerii, tot am răbdare și drag. Dragul s-ar putea să fie cheia pentru fericire, pentru că eu chiar cred că toți suntem unul, că suntem făcuți din materie de stele și-atunci mă poziționez în funcție de asta. E o alegere și cred din tot sufletul că totul e o alegere personală. Vezi cât de departe suntem de etichete?“ Însă nu există o școală a alegerii, iar învățătura asta o ducem singuri, facem drumuri, ca romanii.  „Nu contează impulsurile din afară, ci răspunsul tău la ele. Nu întâmplările vieții tale contează, ci răspunsul tău la ele. Asta cred că formează destinul unui om.“

ARISTOCRAȚIA GÂNDULUI

Și pentru că nu vreau să plecăm prea repede din zona alegerilor, o-ntreb cum decide ce roluri acceptă. „Mă duc către rolurile în care uman trebuie să am ce susține, dar și un criminal are o parte bună și e interesant pentru un actor să i-o caute. Unui personaj pozitiv trebuie să-i găsești o carie, ca să fie uman. Niciodată n-am propus eu un rol sau să-l cer. Au venit la mine. De două ori până acum mi s-a-ntâmplat ca, în decurs de numai o lună, să-mi propună trei regizori același rol. A treia oară, am spus da.“  Și râde. Dar însuși faptul că trei regizori văd aceeași actriță în același rol este ceva uimitor. Și pentru că tot suntem aici, e un bun moment să ne gândim la faptul că teatrul și cinematografia sunt printre puținele arte în care nu s-a pus problema discriminării femeii.

„Meryl Streep ți-ar spune altceva, anume că există discriminare. Sunt foarte puține roluri pentru femeile de peste 40 de ani și-n teatru, și-n film. Probabil că nu e nevoie în cinematografie și-n dramaturgie decât de femei tinere și frumoase. La bărbați nu se pune problema. Dar, iată, Meryl se descurcă mai mult decât genial, iar eu nu mă plâng. Dar e o problemă, dacă te uiți în general.“ Unii chiar cred că sunt zone de talent ale bărbaților unde femeile nu intră sau intră absolut excepțional. Încă mai auzim: „Vai, cum pictează, și e femeie, vai, cum scrie, și e femeie!“. O actriță nu are parte de astfel de „complimente“. Oana râde cu poftă și mă contrazice scurt: „Doar dacă joci bărbați.“  Dar nu mă lasă „nerăspunsă“, ci adaugă zâmbind ironic: „Este un mic confort că e nevoie și de femei în teatru și-n cinematografie, ca și-n viață.“  Nevoie, da, dar hai să vorbim despre daruri. Ce daruri ți-au făcut femeile din familia ta? „Cu mama am vorbit absolut tot, ceea ce spune tot. Și iubirile, și dezamăgirile, și întrebările. Eu acum realizez că-n casa noastră lucrurile nu se făceau pe vorbe. Toate femeile din familia mea m-au învățat prin faptele și prin purtările lor. Prin cum stăteau la masă, prin delicatețea și aristocrația gândului și-a sufletului. Mama mi-a spus: Îți zic pentru că e datoria mea de părinte, dar te las să te lovești cu capul de pragul de sus. Iar eu m-am lovit cât s-a putut de zdravăn. Dar ea nu mi-a impus niciodată nimic. Foarte aproape am fost și de bunica din partea mamei, o femeie cu o bunătate, discreție și-un umor extraordinare. I-am luat r-ul, c-am stat mult lângă ea. Și-acum, când sunt obosită, îl rulez prea tare, de frică să nu-l sar. O miere de femeie. Da... În casa noastră, nu se prea vorbea, se preatrăia. Iar tata era foarte timid și foarte pudic. În schimb, era îngrozitor de gelos. Și-a pus oglindă retrovizoare pe pervaz pentru ca, atunci când stătea la birou și lucra, să vadă cine m-aduce acasă, când aveam 13-14 ani. Pe urmă, cu un umor nebun, mi-l desființa pe respectivul, iar eu când îl vedeam, a doua zi, îl vedeam exact cum mi-l descrisese tata: Uite, are urechile clăpăuge, dar se vede că-i băiat bun. Și gata, mi se lua amorul cu mâna.“

De ce sunt asemănate femeile pisicilor?

Pentru că sunt ciufute.

Femeile? 

Și pisicile.

Dar parșive nu sunt. Pisicile.

Nu, dar sunt foarte egoiste.

Da, dar și bărbații sunt egoiști, și câinii.

Nu, câinii nu sunt egoiști. Cât despre bărbați, mai putem discuta. În orice caz, câine, pisică, elefant, caracatiță, avem enorm de-nvățat de la ele.

Să fim oameni mai buni? 

Nu știu, să fim măcar animale mai umane. N-am înțeles niciodată de ce noi suntem moțul creației.

Pentru că suntem singurii făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. 

Dar ești conștientă că probabil în biblia furnicilor scrie la fel.

Te responsabilizează faptul că oamenii sunt foarte atenți la ce spui?

Da, dar nu mă apasă. Vorbesc cel mai adesea despre faptul că trebuie să trăiești clipa, despre generozitate, iubire, despre bun, iar în clipele mai proaste ale vieții mele toată pânza credințelor mele mă susține și pe mine. Lucrurile pe care le hrănești cu viu capătă forță și te ajută și pe tine atunci când ți-e mai greu. Ceea ce spui creează realitate.

Bine c-am ajuns la scris.

Putem să și trecem mai departe.

Cât curaj și ce peste ți-a trebuit pentru a-ți publica jurnalul?

Extraordinară întrebare! Numai Liiceanu m-a mai întrebat așa, adică despre curaj. De peste n-a zis nimic. L-am publicat din inconștiență, probabil.

Ai dat oamenilor, prin jurnal, o altă Oana Pellea.

Mai mult decât atât: foarte multă lume m-a descoperit în carte și abia după aceea ca actriță. Nu mi-am imaginat asta niciodată. De când cu jurnalul, mă simt foarte iubită. Este efectul prim și cel mai sănătos al mărturiei. Dar și pe scenă fac la fel, e tot o spovedanie.

Da, dar cartea este a omului și o poate trăi în ritmul lui. 

Și retrăi prin recitire oricând vrea el.

Oana Pellea joacă acum în:

„Mă tot duc“, adaptare liberă după William Shakespeare, Marc Doré, Teatrul Metropolis

„Scaunele“, de Eugen Ionesco, regia Felix Alexa, teatrul Bulandra

„Oscar și Tanti Roz“, după Eric-Emmanuel Schmitt, regia Chris Simion, Teatrul Bulandra

„N(AUM)“, texte de Gellu Naum, regia Mariana Cămărășan, un proiect UNTEATRU, preluat de Teatrul Metropolis cu sprijinul Fundației „Gellu Naum“

„Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice“, de Paul Zindel, regia Mariana Cămărășan, Teatrul Metropolis

Fotografii de Matei L. Buţă