Neversea - Sea. Sunset. Sunrise. Sounds

22:00 - Ies din duș, direct pe balcon. În faţa mea, marea. Sunt înfășurată cu un prosop proaspăt, iar briza îmi aduce mirosul de ulei de argan din gelul de duș în plămâni. Sunt încă udă, așa că îmi aprind o ţigară, până mă usuc la aer. Inspir adânc. Mă așez și privesc orizontul. Este un vis! Un vis pe care îl conștientizez. Muzica îmi șoptește de undeva să mă grăbesc, să ajung la ea, dar nu o fac imediat. Nu încă. Acum e momentul meu, cu mine. 

Știu că avem tot timpul din lume. Să povestim, să ascultăm, să dănţuim și să iubim. În momentul ăsta mă simt binecuvântată. Cred că am atins punctul ĂLA pe care îl consideram imposibil de atins, cel puţin pentru mine. Am înţeles ce înseamnă mindfulness. Mai exact, calitatea de a fi conștient de ceea ce trăiești, atunci când trăiești acel lucru. Am realizat atunci că nu îmi lipsește absolut nimic. Poate doar puţin machiaj, să ascund pagubele zilei de vineri la birou, de pe faţa mea. Atât și nimic mai mult. Sting ţigara și mă pregătesc de „ieșeală".

Apropo, îţi mulţumesc că ai împărţit totul cu mine. A, inclusiv surprizele!

Când m-am văzut trecută de proba oglinzii, dusă am fost. Era ceva de mers până la festival, dar a trecut repede timpul, datorită telefonului. Story-uri peste story-uri, toate cu și despre Neversea. A îmi spune: „Vezi? Trebuie să ajungem aici! Și aici! Și aici!" Apropo, semnal 0. Nu puteai să te găsești cu cineva decât prin SMS, și ăla trimis cu viteza luminii stinse. Aglomeraţia începea încă din nordul Mamaiei, de unde stăteam noi. Taxiurile ne-au fost de mare ajutor, mai puţin duminică dimineaţă, când toţi șoferii au profitat de vulnerabilitatea participanţilor la festival, o cursă de 10 km ajungând să coste și 100 lei. 

Când am ajuns, ne-am oprit puţin să observăm setup-ul de sus. Plaja 3 Papuci era o lumină toată. Ponton de lemn de jur împrejurul ei, scene uriașe și iureșul mulţimii îngrămădindu-se pe scări. Scările! Cine știe cunoaște! Cine nu, vă spun eu! O repriză epuizantă de coborât și de urcat faleza până la plajă te aștepta, la coborârea din taxi. Coborâtul era cum era, dar urcatul, la 6 dimineaţa... Sport extrem în toată regula! Unii mai glumesc, dar cu toţii am respirat greu și avem o „vorbă bună" pentru autorităţile locale, din cauza drumului neamenajat. 

La intrare, un adevărat security check. „Să aveţi genţile și ţigările pregătite, vă rog", se auzeau domnișoarele îmbrăcate în veste reflectorizante. I-am aruncat lui A o privire scurtă și întrebătoare, dar m-am conformat repede. Mi-am deschis gentuţa-brioșă, am pregătit ţigările și ce mai aveam aruncat prin ea, să vadă domnișoarele că-s de bună credinţă. Nu de alta, dar aveam o misiune de îndeplinit. Sute de steguleţe colorate și bătute de vânt ne-au întâmpinat în vacarmul vesel. Zeci de mii de oameni veniţi din toată ţara, unii veniţi chiar și din înnegurata străinătate.

Artiști sau corporatiști, ne-a tunat și ne-a adunat pe toţi în același loc

Toţi ne grăbeam să ajungem de la o scenă la alta. O grabă fără folos, dacă mă întrebi pe mine; ca să ajungi din punctul A în punctul B la Neversea, era o adevărată drumeţie pentru care trebuie neapărat să ai condiţie fizică. Prima impresie a fost bună, întrucât nu văzusem nicio pereche de tocuri. Zic, OK, vibe-ul bun. Toţi eram fericiţi să fim acolo! Viaţa noastră de la București o lăsasem la check-in. Ușor aerieni, puţin agitaţi și înţoliţi fără pretenţii. Mă refer la noi, ăștia cu abonamente general access. 

Despre ceilalţi, din zona de fiţe, nu mă pot pronunţa. Tot ce pot să spun e că m-am topit când i-am văzut în postările de pe insta! Erau parcă rupţi din filme! Bine, poate că și filtrele au avut un rol în chestia asta, dar mi-a plăcut imaginea per ansamblu. Fetele erau care mai de care mai „încoronate", cu capete împodobite cu flori. Unele erau cu braţele și cu picioarele pline ochi de tatuaje, altele aveau pietricele lipite sub ochi, de frunte, pe obraji... D-ale carnavalului, vorba lui Caragiale. Băieţii, toţi cu ochelari la ochi și cu „torţele" aprinse – când spun torţe, mă refer la niște chestii în formă cilindrică, fosforescente, dintr-un material ușor moale. 

Mă gândesc că se foloseau de ele, viaţa fiind mai grea cu ochelari de soare, noaptea. Prima chestie pe care trebuia să o bifăm era mâncarea! Am căutat-o ceva, întrebând pe oricine ne ieșea în cale „nu vă supăraţi, de unde luăm și noi ceva de mâncare?" Obosisem un pic, până când un miros buuun ne-a ademenit spre cel mai apropiat foodtruck și ne-am dus instant spre el. Burger de curcan și avocado + o porţie de cartofi prăjiţi. „Apropiaţi-vă brăţara de ecran" și bonul a ieșit. 

După ce ne-am potolit foamea, am luat-o agale pe drumul ce ducea spre Main Stage și mergând observam. Lumea. Cozile. Se stătea la cozi pentru orice. La Fantasy Corner, unde puteai să îţi cumperi ochelari, tricouri etc., la cafea, la cabinele de poze, la oglinzi, la toaletă. În orice moment, la fiecare minut și la fiecare colţ de... plajă, ceva se întâmpla. 

Selfie-uri peste selfie-uri. Mâini și telefoane ridicate în aer. Era ca un fel de magie care plutea în aerul rece și sărat.

Într-un final, ne-am (re)găsit la Main Stage, pe piesa celor de la Galantis – „Spaceship". Vă spun, au fost niște jocuri de lasere, confeti, lumini, foc și artificii absolut spectaculoase! Publicul o luase razna în cel mai frumos mod pe versurile „You got the kinda love that's taking me new places". Din negru, cerul se făcuse argintiu. Ziua de vineri și-a spus într-un final cuvântul, iar pe la 4:00 am capitulat și am plecat spre hotel, să prindem puţină culoare a doua zi. Și am prins, una frumoasă chiar. 

După un mic-dejun plin de toate cele necesare să ne încarce bateriile, am stat tolănite pe șezlong, cu o vreme net superioară celei din București, perfectă pentru plajă. 28 de grade, un soare pe care nu-l simţeai că arde, o apă numai bună să te bălăcești și surprinzător de curată. Am citit „Norvell's dynamic mental laws for successful living", deși, la ce peisaj aveam în faţă, știam că răspunsul e să mă mut undeva la mare și să fac în fiecare zi plajă. Mai ușor cu dinamismul pe timp de vară. 

Lăsam cartea din mână din când în când, pentru palavre mai potrivite contextului și ceream al doilea frappe. „Pe cameră, dacă se poate. Nu vă merge sistemul? Nu. Păi, n-avem cash. Nici cu POS-ul nu se poate? Fir-ar!" Ne-am retras în cameră și am avut cel mai bun power-nap, ăla pe care poţi să îl ai doar în vacanţe. Un duș, urmat de pregătiri pentru cea de-a doua și ultima noapte de zbenguială. De două ori mai multă lume. Efectiv nu era loc de aruncat un ac.

A intrat Armin van Buuren pe la 2:00 și asta a fost. Ce-a urmat a fost senzaţie!

Am prins răsăritul roz-roșiatic la check-out și ne-a luat în jur de o oră și jumătate să ajungem înapoi la hotel. Ce a fost acolo numai noi știm! Este primul festival la care am ajuns și este cu totul altceva faţă de ce se vede la televizor! În fiecare an, auzeam ba una, ba alta și comentam în necunoștinţă de cauză. Sentimentul pe care l-am trăit la Neversea nu l-am regăsit în niciun club. 

Nicăieri. Nici mie nu îmi plac mulţimile și știu cât de tare te pot deranja anumite persoane de care te lovești zilnic, la propriu, pe stradă. Dar de aici am plecat cu tenișii făcuţi praf și cu degetele umflate și simţeam că îi iubesc pe străinii cu care am petrecut ultimele două nopţi. 

M-am simţit mică printre ei. E bine uneori să te simţi mic. Să conștientizezi cât ești de mic și cât de mici sunt, de fapt, problemele tale, cărora le dai prea multă importanţă. Că toţi avem vieţi în afara festivalurilor, dar aici venim și uităm de ele. Că toţi purtăm în noi inimi frânte, dar pe muzică ele se reîntregesc. După 2 ore de somn, m-am trezit fresh. Împăcată. Misiunea mea a fost îndeplinită. Mulţumim organizatorilor, aţi făcut o treabă minunată! Iar eu le mulţumesc oamenilor vechi și noi din viaţa mea, cărora le datorez mai mult decât își pot imagina! Shout out to you, C!

Până vara viitoare, Neversea!

De Raluca Bălănică