Mircea Dinescu: Dumnezeu e un producător de imaginaţie

L-am cunoscut la Sibiu, pe 1 octombrie. Prezenta un festival, iar eu stăteam în primul rând. Când muzicienii se aranjau pe scenă în format de orchestră, Mircea a-nceput să recite unul dintre poemele sale, dar nu l-a dus la capăt. A zis „nu mai știu“ și-a-nceput să râdă. I-am suflat, dar nu m-a auzit. A fost unul dintre cele mai autentice momente din festival și clipa-n care mi-am dat seama că Dinescu e cu toate minţile înainte tocmai fiindcă nu-și știe pe dinafară opera. Și nu e nici megaloman, chestie care mi-a plăcut și mai mult.

Ne-am întâlnit la „Lacrimi și Sfinţi“, unde altundeva? Am vrut să fie-ntr-un loc unde-i este acasă, deși cred că acasă îi este oriunde, fiindcă îi e acasă în sine însuși. Și-am intrat direct în poveste, că niciunul dintre noi nu-i omul preludiilor. În poveste, adică în vinul care poezește și gastronomește. „Cred că-n clipa-n care s-a descoperit că-n gastronomie vinul e mai important decât apa, s-a întâmplat de fapt o revoluţie; cele mai bune sosuri sunt alea franţuzești, trebuie să recunoaștem că ei au fost cei care au dichisit ca lumea sosul, l-au mutat într-o altă zonă. În Evul Mediu, 90% din populaţia Europei rodea ciolane, nu exista sos. Regii Franţei și-au luat mari bucătari, italienii zic că erau bucătari italieni, și atunci s-au implementat, ca să folosesc un termen politic, și sosurile fine, pe bază de vin.“ Dar muzica, Mircea? Că doară vorbim despre festinuri regale. „La toate banchetele marilor personaje istorice era muzică. Muzica, dacă nu conţinea și-o ţâră de poezie, nu era de-adevăratelea. Și-atunci poezia a pătruns, deși e posibil să fi pătruns chiar înaintea muzicii, în Grecia Antică.“ Și mi-a amintit de aezi. „În grecește, tramvaiul se cheamă metaphora, adică un vehicul care te mută dintr-un loc într-altul. Metafora gastronomică te mută dintr-o stare proastă într-o stare mai bună, dar nu oricine știe să facă metafore ca lumea, și 99% dintre bucătari sunt niște semianalfabeţi.

Poetul Dinescu: S-a născut în 1950, la Slobozia și a debutat la 17 ani în revista Luceafărul. Primul volum de versuri, Invocaţie nimănui (1971), a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut. Este tradus în mai multe limbi străine și are în palmares premii internaţionale majore pentru poezie.

Citesc o chestie, că se pune aia, măsoară...“ Mircea n-a măsurat niciodată cât piper, cât coriandru, câte cuișoare pune într-un sos. Când face ghiudenul din capră și din oaie, nu măsoară. Amestecă și după aia gustă. „M-am și gândit: cum o să fac eu o reţetă, dacă nu măsor niciodată? Dar am un prieten foarte deștept care mi-a spus: Mircea, ia o jumătate de kilogram de coriandru, o jumătate de piper, o jumătate de cuișoare, chimen, ce mai pui tu acolo, ia cu mâna ta de poet și zvârle peste alea și pe urmă măsori cât ţi-a rămas. Și-așa am aflat eu cât pun cu inconștienţă în ghiuden, să zicem.“ Și e de fiecare dată altfel? „Nu e, pentru că mâna are și ea... știinţa ei. Un mare bucătar are papilă gustativă inteligentă. Pur și simplu. Pe asta se bazează. Și-atunci cred că și mâna îţi poate dicta anumite stări care ţin de inteligenţă. Simţi în mână când ai pus cât trebuie.“ O singură fată din cele douăsprezece bucătărese de la Cetate a învăţat asta. Îi zice: „Dom’ Dinescu, eu am învăţat, arunc trei mâini, când facem cârnaţi de capră, lebăr, caltaboși. Dar m-am dezobișnuit să gătesc acasă, nu mai știu să gătesc într-o ulcică o tocăniţă pentru trei persoane și toate alea ies sărate ca dracu’.“ 

Acasă se comportă halucinant, zvârle cum face la Cetate. Așa cum o povestește Mircea Dinescu, Cetate pare să fie cineva, nu ceva. „Cetate e un duh, dacă vrei. Eu de multă vreme zic că există un duh al apelor. Există teoria asta: pot fi mii de kilometri de la izvor la vărsare, apa, de fapt, este un soi de peliculă care înregistrează tot ce vede de-a lungul malurilor. Este o memorie a apei. Și există un duh al apei, cred eu, care te liniștește. Unii se duc la băi de nămol, de apă termală, să se facă bine. Apa liniștește. Acest duh al apei se simte foarte tare la Cetate. Acum trei ani, a venit Andrei Pleșu cu niște rectori din Germania la fundaţia Noua Europă și i-a invitat la masă la Cetate.“ Dar Andrei Pleșu nu le-a zis câţi kilometri sunt până acolo. „Ăștia au zis: Andrei, pe drum am crezut că ești nebun, unde ne duci tu patru ore? Când ne-am dat jos din autobuz și-am văzut cotul ăla al Dunării, ne-am liniștit. Și când au mai venit și lăutarii ăia, am simţit din nou o neliniște plăcută, iar când a mai venit și mâncarea, o neliniște și mai plăcută.“

Dinescu moșierul:  În 1997 a cumpărat ruina unui fost port agricol și a restaurat-o astfel încât, 10 ani mai târziu, Port Cultural Cetate devenea un loc în circuitul turistic. Aici organizează tabere, evenimente și festivaluri unde arta se combină cu festinuri culinare și petreceri cu lăutari.

Mircea își amintește că acei domni au dansat cu femeile care coceau vinete la Cetate, că era pe toamnă. Și că li se lărgiseră nările de la vinete acelor rectori despre care crede că nu mirosiseră decât paciuli la viaţa lor; nu le-au mai dat drumul de la dans fetelor. „Cred că în clipa când vor trece pe lumea cealaltă o să-și amintească de ziua aia. Au și zis c-a fost cea mai frumoasă zi pe care au petrecut-o de nu știu câţi ani.“ Mulţi oameni spun că vin obosiţi, dar le trece pe loc atunci când văd acea imensitate de apă. E un kilometru până la bulgari. Fiind cotul acela acolo, mulţi cred că e o insulă, dar nu e, e Bulgaria. „Eu am descoperit Cetatea, dacă e să o dăm pe misticism, acum 18 ani. Am lansat la Craiova o carte a lui Ioan Groșan, se chema Nutzi, spaima Constituţii.

La Craiova, la lansare, a venit un domn, directorul spitalului din Calafat, și mi-a zis că-i admiratorul meu și că mă invită la ziua lui, că are o casă pe malul Dunării, la Maglavit. Când am auzit Maglavit, i-am zis: Cum, acolo unde-a fost Dumnezeu în inspecţie acum 60 de ani, ai dumneata o casă? Eu știam de Maglavit de la străbunica mea, fusese acolo în perioada aia de misticism atroce, când veneau ologii și se-mpiciorogeau, când orbii-ncepeau să vadă.“ A ajuns acolo, la casa doctorului, și a văzut ceva în zare. A întrebat ce este. I s-a spus că e un port vechi, agricol, părăginit. S-a dus să-l vadă. Nu mai avea acoperiș, dar avea un desen absolut fantastic, făcut de niște arhitecţi italieni. „Era în momentul acela o crescătorie de purcei. Am întrebat ce-i cu casa aia și era scoasă la vânzare, că furaseră tot de pe ea: lemnăria, acoperișul; primăria o scosese la vânzare pentru cărămidă. Casa aia părea ca o văduvă de voievod pe care au necinstit-o păgânii noștri naţionali. M-am dus la primărie și am cumpărat-o. A durat patru ani până am făcut-o și-a ieșit o minune.“ Asta i-a schimbat viaţa. Apoi, a făcut o fermă unde crește păsări, capre și purcei. S-a apucat și de făcut vin. 

„Bunicul meu era grădinar și de la el mi se trage gena asta de bucătar. El m-a învăţat lucrurile simple: să coc ardei pe jar și să fac mâncăruri simple, dar gustoase. Iar cu vinul… tata-mare era mare beţiv, care mai și cânta când se-mbăta, mai și compunea. Îl chema Gheorghe Badea. Acum, nu știu exact dacă alea chiar erau cântecele lui, dar avea chestii din astea simple: Mult e dulce când se duce/ Peptul meu în peptul tău/ Și-ntr-o tulbure strigare/ Dă-i, Gheorghiţă, dă-i mai tare. O poezie clasică, scrisă de un om născut la 1900. Eu nu sunt vreun mare om de afaceri, sunt un păgubos în felul meu, cum e orice artist. Bunicu-meu era grădinar-șef la un mare moșier și era mână spartă, adică nu-l interesau banii. Bunică-mea era mai arghirofilă. Îi cântau angajaţii sub fereastră, mi-a povestit maică-mea: Nea Gheorghiţă grădinarul/ Are șapte porumbare/ Și cu magazia opt/ N-are un porumb de copt. Deci asta e, am o genă bună.“

Dinescu și comunismul: În februarie 1989, Dinescu dă un interviu cotidianului Liberation, în care atacă regimul Ceaușescu și este plasat în arest la domiciliu. E una dintre figurile importante ale Revoluţiei din '89. După aceasta, a fost președinte al Uniunii Scriitorilor și membru în Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

L-am întrebat pe Mircea cum e Dumnezeu. „Noi toţi semănăm cu Dumnezeu, nu El cu noi, noi cu El. Eu nu consider că Dumnezeu e un șef-contabil care ţine un catastif cu numele noastre și stă să vadă ce băgăm în burtă, ce pipăim și ce facem. E o prostie asta. Dumnezeu are o forţă uriașă. E de-ajuns să vezi un film cu ce se-ntâmplă pe fundul oceanului ca să-ţi dai seama. Dumnezeu este un producător de imaginaţie. Uriașă imaginaţie. S-a jucat, încă se joacă. Sigur că jucăriile îi mai scapă de sub control, dar, dacă vrei, poţi să mă consideri păgân, eu din când în când mă duc să văd cum apune soarele și mă simt puţin egiptean când văd asfinţitul, că datorită soarelui suntem noi aici și discutăm. La un moment dat, aveam un tip care venea dimineaţa și seara și citea cotele apelor Dunării. De 20 de ani făcea asta. Cel mai frumos apune soarele la Cetate, în golful acela, se schimbă culoarea apei, vânătă, roșie, oţelită puţin, e un fenomen incredibil. El mă-ntreabă: V-am văzut seara stând pe mal, așteptaţi pe cineva? Bre, nea George, eu nu aștept pe nimeni. Pe mine mă mai aștept, dar încă nu m-am regăsit. Nu te-ai uitat matale niciodată de 20 de ani cum apune soarele? Nu. El venea, se uita la lemn, nota și se ducea acasă. Ia uită-te și matale. Și s-a dus să se uite. Mi-am dat seama câţi oameni sunt pe lumea asta care habar nu au de miracolul naturii, miracolul că noi existăm aici, făcuţi de o mână nevăzută, de un arhitect nebănuit în sat.“

Zi-mi de Crăciun, Mircea. Cine te leagănă pe tine? „În casa noastră, m-a legănat mama pe picioare, iar eu am legănat-o și pe soră-mea. Mi-am legănat copiii pe picioare. Și pe Irina, și pe Andrei. Eu am fost foarte mămos cu ei. I-am legănat, le-am spus povești la culcare. Cădeam eu lat de somn, dar ei, nimic, erau atenţi la ce le spuneam și nu adormeau. Și tot căutam s-o păcălesc pe Irina, o legănam și-i spuneam povești. Îi cântam Mai am un singur dor, încet-încet, și-am căutat s-o pun în pătuţ exact când am ajuns la Să mă lăsaţi să mor la marginea mării. Și-o aud: Doamne, felește! O mai legăn, o las puţin și dau să plec. Și-o aud: Tata, unde te duci? Apoi, am vorbit cu un doctor care mi-a zis să nu le mai vorbesc atât de mult, că de-aia nu-i ia somnul. Le-am cântat, i-am legănat și-au ieșit copii foarte buni. Contează foarte tare, știi? Mi-amintesc c-am fost odată la o artistă în vizită cu copiii, și tatăl ei era foarte sever. Eu eram cu Irina și-o pupam. Și tatăl artistei mi-a zis: Ce faci?! De ce săruţi copilul? Nu-i bine. M-am gândit: Măi, sărutul acesta e o investiţie de cursă lungă. Copilul e ca o plantă, îi dai bunătate, îi dai la rădăcină apă, îi dai lumină, crește frumos. Și, la rândul ei, va ști să preia chestia asta.“ 

Dar Mircea a fost el însuși copil, de Crăciun. „Ne făcea mama o stea dintr-un ciur de mălai, era calendarul ortodox prin anii '55-'60, decupa poza cu Maica Domnului sau cu Iisus Hristos, o lipea cu cocă și mergeam cu steaua de Crăciun. În cartierul nostru lumpenproletariat, misticismul funcţiona destul de bine. Acum, nu mai merg cu steaua, mi-au dispărut aceste instincte.“ Dar ce-ar fi să te duci cu steaua, ca atunci când erai mic? „Nu se mai poartă, n-am mai văzut copii cu steaua nici prin sate. M-am gândit să mă duc, dar nu de Crăciun, ci tot timpul. Mergând cu trenul, am văzut sate din astea oarbe, de nu e nici lumină în ele, trece doar trenul. M-am gândit că, dacă s-ar opri trenul și m-aș duce la una dintre casele alea, aș bate la ușă c-o sticlă de vin în mână și-aș spune Bună seara, am venit să beau un pahar de vin cu dumneavoastră, li s-ar părea că e un miracol.

Din păcate, noi nu mai știm să facem daruri, nu mai știm să batem la uși necunoscute.“ De ce nu mai știm, de ce am uitat, Mircea? „S-a dus mitul omului care vine și-ţi vestește ceva. Tot ce se vestește acum e că n-ai plătit lumina, întreţinerea, ai de plătit impozitul pe nu știu ce. Cutia de scrisori era cândva cutia miracolelor. Acum, cum desfaci cutia, îţi cad în braţe reclame la caltaboși, la carne ieftină, la servicii funerare. La două coșciuge, îţi dă unu-n plus. Deci, asta este acum marea bucurie a comunicării. Acum, la ușă ori îţi bate hoţul, să vadă dacă ești acasă, ori îţi bate unul că te-a reclamat un vecin, că dai muzica prea tare. Multă lume nici nu mai răspunde când aude bătăi în ușă, fiindcă nu se-așteaptă la nimic bun.“

Aș fi gustat, îi simţeam buchetul venind dinspre paharul lui, dar nu mâncasem nimic și era binișor trecut de prânz. Nu pot, Mircea, mai bine zi-mi cum te descurci cu personalitatea ta. Că asta e o muncă. Cred că cineva ar trebui să te plătească numai pentru felul extraordinar în care reușești de-o viaţă să te descurci cu personalitatea ta. „Întotdeauna mă-ntreb dacă eu sunt acela de-acum 60 de ani, 50, 40, 30 de ani. Încerc să rămân un soi de adolescent mai șifonat și mai gârbovit, pentru că asta e soluţia. Cine-și ia în serios vârsta e sinucigaș. M-am întâlnit cu un coleg de liceu într-un parc, plimbându-și nepoţii. Avea un aer solemn, era cărunt și îmbrăcat impecabil, fusese director de bancă. Se considera un om împlinit. Părea un moșneag penibil și plicticos, care are un nepoţel și e foarte mândru de cariera lui de pensionat de la bancă. Mi-am zis Ferește-mă, Doamne! Nu trebuie să te uiţi prea des în oglindă, dar trebuie să-ţi menţii chestia aia adolescentină care te ţine-n viaţă. Adică bucuria de a trăi, care sigur că nu mai vine atât de ușor la o vârstă matusalemică.

Pe urmă, curiozitatea, apoi, vorbeam de papila gustativă inteligentă, să-ţi placă în continuare să bei un pahar de vin înmiresmat, să n-ai nasul înfundat, să te bucuri de prieteni, nu de mulţi prieteni, prietenii mulţi devin o povară până la urmă, e greu de purtat o prietenie. Am ajuns la concluzia că mai ușor te descurci cu dușmanii decât cu prietenii. Pe prieteni trebuie să-i cari și, trecând eu prin două lumi, ca atâţia, prin comunism și prin capitalism, recunosc că în ce-i privește pe mai mult de jumătate din prietenii pe care i-am avut înainte relaţia s-a fărâmat. Au fost puși în situaţii dramatice, unii au capotat, alţii au fost lași. Întotdeauna oamenii se verifică în stările dramatice, atunci când există pericol. Când viaţa merge bine, liniștită, toată lumea-i fericită. Verificarea se face numai atunci când totul atârnă de un fir de aţă. Și mulţi n-au rezistat.“ 

Mâncare și la televizor: Pe Mircea Dinescu îl puteţi vedea gătind în fiecare duminică, de la ora 15, pe TVR 1, la emisiunea Politică și delicateţuri. Reţetele alese de poet sunt cele care se regăseau în bucătăriile boierești de la începutul secolului XX, iar invitaţii lui sunt personalităţi ale vieţii publice din România. Totul e asezonat cu muzică lăutărească live și vin.

Bucuria de viaţă o ai de la părinţi, așa ceva se moștenește? De la bunici? „Poate de la bunici, că, de obicei, sar genele. Maică-mea era o femeie foarte inteligentă și avea și o delicateţe ieșită din comun. Cred că eu am moștenit ceva de la ea, dar în același timp și ceva de la tata, care era mai mălai-mare, mai tupeist puţin, deși și el avea unele chestii modeste, era ordonat. Dacă-mi amintesc cum arăta șifonierul lui, cu toate hainele puse pe umeraș, cu pantofii lui aliniaţi la milimetru, n-am nicio legătură. La mine e vraiște, e dezastru dacă intri în camera mea. Eu scriu în pat. Masa de lucru a poetului este patul. Dar cred că ceva din bunătatea maică-mii am moștenit și o irascibilitate care nu știu de unde vine, poate de la taică-miu, dar și o poftă de viaţă care vine de la bunicu-meu.“ Dar cu timiditatea ta cum te descurci? „Orice om care pare dezinvolt și obraznic este un timid care se tratează. Am fost foarte timid și încă mai sunt, dar am folosit din plin două arme teribile, care te scot din încurcătură: ironia și autoironia.“ 

Zi-mi de copii. „M-am însurat la 30 de ani. Toţi colegii mei s-au însurat la 22 de ani. Și-acum, la 66 de ani, mă consider tânăr. Copiii cred că i-am făcut la timpul potrivit, aveam răbdarea și înţelepciunea să nu consider că-mi mănâncă viaţa, cum cred unii. Copilul e un miracol și un dar de la Dumnezeu, cel pe care încă nu l-am rezolvat, nu i-am găsit încă formula. M-am bucurat de copii și când erau mici, și acum, când sunt mari și au devenit din nou mămoși și tătoși.“ Ești un părinte vesel? Cineva i-a spus soţiei mele odată: Doamnă, cred că vă distraţi cu domnul Dinescu… Aiurea, nu. Eu acasă nu sunt atât de vesel pe cât sunt la televizor. M-a oprit unu-ntr-o zi pe stradă: Domnu’ Dinescu, ce-aveţi, domne? Ce am? Păi, văd că nu râdeţi. Păi, cum, domne, să râd așa, ca prostu’? Sunt și eu mai melancolic, mai trist. Oamenii-și închipuie că tu ești tot timpul așa cum te văd ei. Nu. Totuși, să nu uităm că, pe lângă bucătarul celebru și omul de televiziune, în mine se-ascunde un poet delicat și melancolic.“

Când ai făcut diferenţa dintre foame și plăcerea gustului sau te-ai născut cu ea? „Am de la bunicul meu chestia asta cu gustul. A zis într-o zi: Ce mâncăm acum? El avea o grădină pe malul Ialomiţei și-acolo își făcuse un bordei. Nepoate, azi mâncăm raci cu mămăligă, mi-a spus. Nu mâncasem niciodată. Și cu usturoi. A făcut un foc, a pus grătarul și-a pus niște ardei din ăia roșii, iuţi. I-am copt și-așteptam să vină racii. A zis să ne-așezăm la masă, să mâncăm acești raci. În Oltenia, la ardeii roșii li se spune raci. În zeama aia, el punea ulei, oţet și puţin mujdei. Și tăvălea acei ardei iuţi decojiţi într-un castron și-ntingeam cu mămăligă. Mai târziu am mâncat și raci, am eu o reţetă veche de la fraţii Chivu, raci serviţi în pahar de șampanie, cu fasole mare… uite-l pe Andrei, fiu-meu, băi, dă tu interviul cât filmez eu… poţi găsi o savoare nemaipomenită în trei ardei copţi.“

Cum ai ajuns de la a citi la a scrie? „A fost un drum destul de anevoios, pentru că în casă la noi, în afară de Biblia bunicului meu, a fost un mare curvar care din când în când mai încerca să-și spele păcatele citind Biblia, mai avea tata o carte care se chema Aventurile Lucreţiei Borgia și ale cavalerului Buridan. O colecţie de 15 lei strânsă între două coperte cartonate, pe care o ţinea ascunsă în șifonier. Eu am descoperit literatura datorită comunismului, care în 1960 a decis că, la zece ani, clasa muncitoare tre’ să mai citească și ea cărţi. A venit taică-meu cu un bon de zece lei, în plus faţă de salariu, și puteam lua cărţi de la librărie. M-am dus cu mama și am luat pe zece lei douăzeci de cărţi. Apăruse BPT. Astfel am reușit să-mi fac prima bibliotecă.

Apoi, m-am înscris la biblioteca locală, de unde am împrumutat o mulţime de cărţi. La 11 ani, am citit Critica raţiunii pure. Era un cărţoi uriaș, am citit întâi biografia lui Kant și când am intrat în carte… a fost foarte greu. Dar, dacă se păstrează bonul de la bibliotecă, dau lovitura, se va vedea că la 11 ani am citit Kant. Unul dintre colegii mei era fiul unui avocat care avea o bibliotecă foarte bună și așa am dat eu de poeziile lui Lucian Blaga, în 1961. Nu auzisem. Așa am descoperit că există poezii în vers alb, pentru că la noi în manuale erau numai cu rimă. Am avut o revelaţie, a contat enorm.“ E mâncarea poezie? „Depinde cu cine o mănânci. Poate deveni poezie. Depinde și ce metafore ai băgat în ea. Dacă tramvaiul papilelor gustative te mută într-o stare de beatitudine.“ Poate fi și pamflet, și satiră? „În perioada în care scriu pamflete, nu scriu poezie. E clar că-mi consum substanţa poetică în pamflet. Dacă pui și ardei iute, și usturoi, și coriandru, și ienibahar, poate fi zguduită papila pamfletului.“ Scrii când gătești, cum faci, te oprești? „Nu, nu. E o poveste asta. Domne, când aţi fost îndrăgostit, aţi scris... Da’ de unde! Păi, când sunt îndrăgostit, tre’ să fiu tâmpit să scriu versuri. Vreau să-mi sărut iubita, să mă plimb cu ea de mână. Cele mai frumoase poezii de dragoste le-am scris când nu eram îndrăgostit. În teoria îndrăgostitului, nu în concreteţe.“

Fotografii de Matei L. Buţă