Maurice Munteanu, arbitrul eleganţei

E unul dintre cei mai cunoscuți fashion editori de revistă din România. Are un blog de modă și lifestyle de succes. E un personaj monden pe care vârsta l-a mai domolit - ca apariție, nu ca exuberanță. Din această toamnă apare și la televizor, pe Kanal D, ca jurat al emisiunii „Bravo, ai stil!”. În cele ce urmează veți citi povestea unei ședințe foto. Cu stil.

Eu am ajuns cu vreo 15 minute întârziere la studio. Aranjasem cu Maurice Munteanu să-și facă el singur ședința foto, de fapt, pentru că el e stilistul la urma urmei. De pe ecrane, de tv sau de calculator, Maurice se vede ca un tip șfichiuitor (ah, ce cuvânt potrivit pentru el!), dar când am intrat în studioul lui Matei Buță, am găsit o atmosferă caldă și un Maurice care părea să-și depășească jena de a fi el însuși personaj principal în piesă. L-am suspectat că joacă, dar au urmat câteva ore în care am vorbit despre modă, cucoane, modele, meserie, prietenii, cărți, mai ales cărți, muzică, filme, deșertăciuni și discriminare, astfel încât ședința foto a rămas undeva în spate, ca pretext al unei povești despre stil.

DAR CHIAR, CE E ĂLA STIL? Maurice se gândește când îl întreb asta. Cumpănește răspunsul. Nu e despre haine, nu, deloc. E despre a te simți bine cu tine, de a-ți accepta vulnerabilitățile și defectele, e despre a comunica celorlalți ceva cu toată ființa ta, nu, nu e despre haine, bijuterii, accesorii, până la urmă, dacă ele sunt splendide și stau pe un manechin de plastic nu spunem despre manechinul de plastic că are stil. Explică despre o concurentă din realityshow-ul de la Kanal D unde este jurat: știe să combine hainele pentru că așa s-a născut, cu simțul ăsta. Îi vin bine pentru că știe să le poarte, nu pentru că are corpul perfect. De altfel, discuția despre corpuri perfecte revine ciclic în timpul ședinței foto. 

Maurice îi zice fotografului să nu lase „bursucelul” din el să se vadă. E autoironic, dar nu pare apăsat de asta. Îi zic să facă în poze ce i-ar spune unui manechin să facă. Râde cu toți dinții, ideea i se pare năstrușnică. Revenim la manechine, se bucură că tendința mondială e să se iasă din standardele manechinelor foarte slabe, a corpurilor foarte standardizate. Mărturisește că se lucrează ușor cu un manechin cu un corp fără cusur, dar modelele bune rămân cele care sunt „modele” și în afara studioului sau a podiumului. Care spun ceva, altceva de fiecare dată, care au puterea de a se simți bogate și sărace în același timp, care pot avea cea mai deșteaptă expresie dacă cineva le-o cere sau cea mai tâmpă privire din lume. Disciplină și calități de actori, asta au modelele profesioniste. Dar stilul nu e nici măcar acolo, în imaginile (uneori iconice) generate de industria modei de mare clasă. Ca să înțeleg, cer exemple, m-aș fi așteptat să îmi povestească de vreo actriță celebră sau vreo muză de fashion designeri. Răspunsul lui Maurice e din cu totul altă zonă: Nina Cassian. Și după ea, Nora Iuga. Așadar, două poete au stil. Poate poezia e stil, în sine, daco porți, te face să fii foarte elegantă. Și cine n-are stil, îl trag de limbă. Are o grimasă de asta de ușoară jenă că trebuie să spună. Nu e disprețuitor, nu, e doar sincer: Elena Udrea și Gabriela Vrânceanu Firea. Folosește pentru ele cuvântul „neadecvat”. Așadar, politica strică la stil. În absolută opoziție cu poezia.

DAR DE FAPT CINE SE ÎMBRACĂ FRUMOS? CUCOANELE! O fac pe avocatul diavolului. Nu-i industria asta a modei cam superficială? Nu e cam multă deșertăciune în ea? Până la urmă despre ce vorbim? Inclusiv despre asta, numai că hainele trăiesc într-un sistem cultural și de civilizație mai larg. Una e că familia Kardashian a ajuns să impună trenduri sau că titani ai modei, cum ar fi Yamamoto, s-au retras din lumea în care o puștoaică cu un cont tare de Instagram e mai influentă pe piață decât o legendă a creației. Dar există și niște designeri și un tip de public care se sustrag nebuniei actuale. Mut discuția spre creatorii români. Îmi spune că vede lucruri interesante venite dinspre Facultatea de Artă de la Cluj. Vorbește cu entuziasm despre Carmen Secăreanu, prietena lui bună. Bine, dar cine se îmbracă cu aceste haine, geometrice, speciale, care ies din tiparele promovate de lanțurile de „fast-fashion”? Răspuns simplu: cucoanele. E un cuvânt care se potrivește bine cu Maurice și desemnează o femeie la vârsta maturității care defilează foarte elegant prin viață. Între timp, în studio, atmosfera s-a destins și deschis odată cu o sticlă de vin roșu, franțuzesc, pe care-l împărțim frățește. Matei Buță pregătește lumini și Maurice stă răbdător sub ele. Tragem o serie de fotografii cu cămăși colorate. O pereche de pantofi Prada stau aruncați pe podeaua de lemn. Rămânem în lumea cucoanelor, Maurice evadează din fața aparatului foto și se năpustește la laptop să ne-o arate pe Ioana Celibidache, soția marelui dirijor român, Sergiu Celibidache. E o filmare dintr-o emisiune de-a lui Iosif Sava, o discuție palpitantă despre muzică și viață, aproape nu-mi vine să cred că televiziunea a arătat și așa în România. Ioana Celibidache mișcă mâinile cu multă eleganță, împreunarea degetelor e un balet sofisticat. De fiecare dată când face un gest se aude un zornăit muzical de la mulțimea de brățări care îi umplu brațele. Da, femeia asta e o cucoană, o mare cucoană, cu distincție și nerv și delicatețe, cu forță interioară și cu puterea de a seduce în exterior. Maurice se uită hipnotizat, cu plăcere, la imagini.

Înainte ascultasem coloana sonoră a filmului „Totul pentru mama mea”, al spaniolului Pedro Almodovar. Poate că muzica a adus, de fapt, cucoanele în scenă, înainte de Almodovar fuseseră niște coloane sonore de filme rusești, o muzică bizară, ca dintre sfârșitul și începutul unei lumi. Maurice își compară colega și prietena de la revista Elle, pe Domnica Mărgescu, cu Anna Karenina, apoi  îmi zice că rușii au supus tot, mai puțin pe femeile lor. E fascinat de feminitate, în sensul acesta, care comportă putere și grație. Alunecăm în povești despre lumea largă și ajungem la Paris, într-o scenă aproape filmică: Marie-France Ionesco, fiica lui Eugen Ionesco, intrând într-un restaurant parizian și fiind condusă la „masa ei”.

TOTUL E O CHESTIUNE DE SEDUCȚIE I-ar fi plăcut să fie un rus alb, îl întreb, cât el se tolănea în fața aparatului foto cu paharul de vin în mână, cu un amestec de lene și pisiceală. Da, sigur, dar să fi fost la Berlin, nu la Moscova ori Paris. Primul lui flirt n-a fost c-un băiat sau c-o fată în spatele școlii sau la cinema, ci cu prințul Mîșkin, personajul principal din Idiotul lui Dostoievski. E o alegere ciudată, desigur, un naiv și un sincer, un „idiot” social și un clarvăzător în sensul cel mai profund, care se referă nu la paranormal, ci la înțelegerea lumii din jur. Aparatul foto declanșează și Matei Buță, fotograful, ne arată ce-a ieșit. E o privire vulnerabilă, dar a unui om care nu e deranjat de vulnerabilitatea asta.

Trecem la alte imagini, cele pe care le face el ca stilist. Ultimul editorial de modă pe care l-a făcut pentru Elle este o explozie de culoare și conține în el un straniu foarte plăcut. Îl preocupă „piesele” de îmbrăcăminte, le culege de peste tot din lume pentru pictoriale. Îl stresează însă cum au evoluat evenimentele din industria modei, zice că e un fel de bâlci, de circ, cu vedete de carton, cu modele false, cu mult show ieftin. Dar totul e o chestiune de seducție. „Aș fi vrut să fiu Olguța din La Medeleni” zice brusc și chestia asta mă face să râd și-l ameninț în glumă că o să fac titlu din asta. Nu pare să-l deranjeze, pe Olguța a iubit-o și-a admirat-o și-a știut de la început că o să se combine cu Herr Direktor. 

Schimbăm cadrul și Matei Buță începe să tragă portrete. Maurice cere un pachet de cărți de joc și-și acoperă ochiul cu o damă de pică. Îi plac cărțile de joc, poate pentru că îi place jocul în general. Un joc în care realitatea se sprijină în ficțiune, zgomotele orașului se topesc în muzică de film, oamenii în carne și oase au avataruri din cărți și filme. Încheiem ședința foto, ne urcăm într-un Uber și mergem printr-un București cuprins de o toamnă splendidă. Ajung acasă și intru pe blogul lui Maurice și văd postate două fotografii cu Yves Saint Laurent în  Marrakech, acum mulți ani. Apoi, mă uit la Brigite Bardot tolănită pe o plajă din St Tropez. Romy Schneider și Alain Delon dansează. Elizabeth Taylor se topește sub un soare puternic. Rămân cu impresia că lumea, așa cum a fost sau cum este, e foarte seducătoare.

Le projet d'amour este blogul lui Maurice Munteanu, de găsit la mauricemunteanu.ro.