Ivan Patzaichin

Ivan Patzaichin este cel mai mare canotor al lumii, a câștigat aurul la patru Olimpiade și alte zeci de medalii de aur și argint la Mondiale și Europene. După retragerea din activitatea competiţională, a simţit nevoia să dea ceva înapoi și s-a întors în Deltă ca să ajute comunităţile să-și promoveze tradiţiile, fiind foarte activ și în zona de antreprenoriat social, ba chiar are și o linie de haine făcute din fire și fibre românești, în tihnă, așa cum îi place lui să spună. Ivan este un mare campion, este omul simplu din Deltă, sportivul care n-a încetat niciodată să se reinventeze. Pe scurt, Ivan cel Mare.

C um aţi descrie călătoria până în punctul în care aţi devenit campion mondial și olimpic? 

Orice copil visează să ajungă cineva, iar eu m-am născut într-un sat unde singura ocupaţie era pescuitul, dar mă gândeam să fac și altceva, pentru că eram conștient că voi rămâne pescar, pescar-fruntaș, pentru că altfel nu acceptam. Dar asta până într-o zi, când am aflat din presă că trei consăteni de-ai mei au ieșit campioni mondiali. Atunci m-am gândit că, dacă ei au putut, de ce să nu ies și eu campion mondial? Și i-am rugat să mă înscrie și pe mine la clubul Dinamo. Pe vremea aia, Dinamo și Steaua făceau recrutări, pe perioada armatei te testau și, dacă erai bun, erai cooptat în club. Cei trei campioni mondiali din satul meu erau cu 6 ani mai mari ca mine. Eu eram atunci un copil de 16 ani, deja angajat pescar, eram, de fapt, ajutor de pescar, pentru că eram minor. În ’67, m-am dus să dau probe la Dinamo. Până atunci mersesem numai cu vaporul și doar până în Tulcea, iar ăla a fost primul moment când am mers cu trenul spre București.

Ce gânduri vă treceau atunci prin cap? 

Gândul meu era să devin campion, eu nu m-am gândit nicio clipă la altceva. Dacă cei trei au ieșit campioni mondiali, trebuia să reușesc și eu. M-am dus hotărât și convins că o să ies campion mondial, nici gând că doar o să încerc, am plecat foarte motivat. Când am intrat pe poarta clubului Dinamo, doar gândul ăsta îl aveam în cap, că voi fi campion. Dar nu a fost chiar așa de simplu, pentru că n-a fost deloc ușor la început să stăpânesc ambarcaţiunea, canoea. Deși, după aia, ne-am înţeles foarte bine timp de 20 de ani. La început mă răsturnam întruna și în martie nu era deloc plăcut să faci baie în Snagov. La un moment dat, Simion Ismailciuc, fostul campion olimpic de la Melbourne, a avut prezenţă de spirit și s-a urcat cu mine în barcă ca să-mi arate câteva lucruri elementare, iar ăsta a fost un moment care în următoarele două săptămâni mi-a dat și mie speranţă că pot merge bine, dar și antrenorilor că am potenţial. Ăsta a fost un moment special pentru mine. Iar de aici a început lupta mea de a deveni campion. Nu foarte multă lume știe că pentru mine era o regulă să nu încep cu dreptul, ci să dau rateuri. La primul campionat naţional de juniori am fost descalificat, la prima cursă internaţională l-am bătut pe campionul olimpic la el acasă, dar am fost și acolo descalificat. Dar la două săptămâni distanţă am câștigat 5 medalii de aur, în Finlanda. Chiar și la prima cursă de la Olimpiadă am păţit asta. Dar într-un an și jumătate am ieșit campion olimpic. În Mexic am pierdut proba de simplu, iar o oră mai târziu am câștigat aurul atunci când toată lumea credea că nu mai pot să particip. De fapt, la prima cursă la simplu, când eu eram în faţă, am pierdut medalia pentru că m-am întors să mă uit în spate. Mai aveam 100 m până la linia de sosire și am făcut întindere. Nu știam ce se întâmplă, de ce sunt așa de în faţă.

Care au fost cele mai grele sacrificii? A fost greu începutul carierei? 

Nu contau sacrificiile pentru că dorinţa era foarte mare de a câștiga, iar după să și păstrezi titlul. Iar pentru mine asta a fost o motivaţie în plus pentru că eram puști, nici 19 ani nu aveam când am câștigat titlul olimpic. Toată lumea vorbea că eu eram un puști și de fapt am câștigat datorită partenerului meu, care era deja campion mondial. Chestiile astea mă ambiţionau și mai mult să le arăt că totuși sunt campion, iar visul meu era să ajung la următoarea Olimpiadă și să le arăt că pot să câștig la simplu. În capul meu mă gândeam că atunci nu vor mai avea ce să-mi reproșeze. Și de fiecare dată când îmi făceam noi cunoștinţe, noi prieteni, întotdeauna voiam să le arăt cine e Ivan, că e același campion și voiam să le arăt că nu au greșit că au devenit prieteni cu mine.

Care este cea mai frumoasă amintire? 

Olimpiada din Mexic. Pe lângă faptul că a fost prima mea competiţie majoră, mi-au plăcut mult și oamenii, pentru că mexicanii sunt un popor prietenos, petrecăreţ. Iar satul olimpic era foarte puţin securizat pe vremea aia, iar seară de seară satul era invadat de mexicani, se ţineau concerte, se făceau schimburi de tricouri, de fanioane și toată lumea era veselă. Pentru mine a fost ceva special, să ajung din Tulcea în Mexic și să trăiesc experienţa aia era fascinant. După aceea, ori de câte ori am revenit în Mexic, am făcut-o cu aceeași bucurie și cu aceeași plăcere.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră să reprezentaţi România la Olimpiadă? 

Eram onorat să particip și să reprezint România pentru că mă simţeam român. De fiecare dată aveai o satisfacţie de a-ţi reprezenta ţara și de a fi primul. Pentru mine locul 2 era o rușine, pentru că făceam de râs România, locurile 2-3 erau un dezastru, mi-era rușine să mai vin acasă dacă nu câștigam. În ‘82, când trăgeam cu Toma Simionov, după prima zi la proba noastră de bază, cea de 1.000 m, am ieșit pe locul 3 și am zis că nu putem să ajungem acasă. Norocul nostru a fost că a doua zi am participat la 10.000 m. La câteva sute de metri după plecarea în cursă s-a format o busculadă și ni s-a spart barca și practic ne scufundam. Și, ca să nu ne scufundăm, pentru că se făcuse o fereastră în barcă (fiind din fibră, s-a făcut așchii), atunci mi-a venit ideea să-i trag un pumn invers, din exterior, și cumva s-a „sudat” fibră pe fibră. Mai intra apa, dar nu așa buluc încât să ne scufundăm. Până să ne dăm seama că putem merge mai departe, plutonul s-a dus câteva sute de metri înaintea noastră și ne-am dus după ei. La turnanta de la 8.000 de metri, i-am prins și în final am câștigat cu 50 de metri avans. Concurenţii au înnebunit când au văzut că i-am prins.

Aveaţi o dorinţă de a câștiga foarte puternic înrădăcinată… 

Când avea fiică-mea 5 ani, jucam popa prostu’ cu ea și, săraca, nu câștiga niciodată, iar atunci m-a rugat soţia s-o las și pe ea să câștige măcar un joc.

Deci eraţi foarte competitiv la orice.

„Cum s-o las?”, i-am spus. Și i-am dezvoltat și ei această competitivitate. În ‘80, înainte de Olimpiada de la Moscova, a venit Tamás Wichmann la noi, la regatta Snagov, și m-a bătut la mine acasă. Iar după ce m-am dat jos de pe podium, de pe locul 2, i-am pus fiicei mele la gât medalia, iar ea și-a scos-o și a aruncat-o în lac, deranjată de faptul că era medalia de argint. Deci nici pentru ea nu era bun locul 2.

Aveţi patru medalii de aur la olimpiade, sunteţi o legendă. Cum vă simţiţi când toată lumea vă recunoaște ca fiind cel mai mare canotor? 

Nu știu dacă sunt cel mai mare. Dar faptul că mă oprește lumea pe stradă și nu vrea decât să vină să-mi strângă mâna deja este o satisfacţie mai mare decât orice lucru de pe lumea asta. E o satisfacţie enormă.

Cum a fost prima interacţiune cu Olimpiada din Mexic? Aţi avut emoţii? 

Nu știu dacă le simţeam atunci. Eu aveam un scop clar, acela de a deveni campion. Pentru mine antrenamentul de dinainte era foarte important și foarte dur, pentru că îmi propuneam o performanţă cu care eram sigur că, dacă o realizez, n-are cine să mă bată. Și dacă realizam de 2-3 ori timpul respectiv la antrenament, știam că n-am cum să nu câștig. Iar lucrul ăsta se întâmpla de fiecare dată, iar atunci mă prezentam în start și de multe ori eram atât de sigur pe mine, încât mă apuca râsul când vedeam adversarii că tremurau în barcă. Aveam curajul că sunt mai bun.

La ce vă gândeaţi atunci când aţi urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului? 

Greu de spus. Ai acea satisfacţie de realizare, că s-a împlinit ceea ce ţi-ai propus. E o bucurie, dar și o moliciune, atunci când te relaxezi. Gândul meu se ducea imediat spre părinţi, spre bunicul, care era mentorul meu, dar și la prieteni.

Care a fost cea mai importantă lecţie pe care aţi învăţat-o în toată cariera? 

Întotdeauna am ţinut foarte mult la faptul că lucrez în echipă. Contează foarte mult cei care sunt în spatele tău și este foarte important să-și dorească același lucru. În ‘76, la Olimpiadă, s-a întâmplat lucrul ăsta și mi-am dat seama ce înseamnă echipa. Am pierdut, nu că nu aș fi putut să câștig, dar am renunţat la luptă, iar după, analizând cursa, am realizat că puteam câștiga. Când am cedat din cursă, era un rus în faţa mea cu trei bărci și m-am gândit că n-am timp să-l prind, dar de fapt rusul a cedat la trei sferturi din cursă, a venit locul 2, apoi și locul 3 și l-au ajuns. Iar atunci am simţit că nu mai sunt în stare să am încredere în forţele mele. Când practic eu am pierdut noţiunea asta de încredere, am zis că mă retrag din activitate. Iar timp de 6 luni am încercat să pregătesc meseria de antrenor, am și făcut o școală de antrenorat. După ce m-am retras, familia, antrenori, medicul, până și portarul de la Dinamo, toată lumea îmi spunea, când mă vedea, „Haideţi, domnul Ivan, că sunteţi încă tânăr, aveţi 27 ani, sunteţi în plină forţă”. Atunci am realizat ce înseamnă echipa, ce înseamnă ca toată lumea să dorească același lucru. Și de atunci a început cea mai strălucită perioadă a mea din toată activitatea. Din ‘77 până în ‘84 eu niciodată n-am venit fără aur acasă.

Care a fost cel mai frumos moment al carierei? Dar cel mai trist? 

Mexicul. Cel mai trist a fost Montreal, pentru că a fost singurul an fără medalie, prima și ultima dată când n-am adus medalie.

Aveţi vreun regret? 

Dacă stau să mă uit în urmă, regretul meu e că mai am niște medalii de argint care puteau să fie de aur.

Cum simţiţi România și românii în ziua de azi? 

Faptul că suntem mult mai liberi și cu mai multe drepturi e un lucru bun. Singurul lucru care cumva mă deranjează este faptul că suntem mai puţini uniţi și mai puţin apropiaţi unul faţă de celălalt. Am devenit mai individualiști, mult mai singuratici și nu ne mai pasă de restul. Chiar și în Deltă se simte asta, e cam fiecare pentru el. Întotdeauna lucrurile în comunitate, în echipă, s-au făcut mai bine.

Cât de important este să nu uiţi de unde ai plecat? 

Așa am considerat mereu. Eu m-am întors către Deltă cu proiecte tocmai pentru că tot ce am realizat de-a lungul carierei mele am realizat datorită oamenilor alături de care am trăit, iar de la ei am învăţat respectul faţă de oameni, faţă de natură și mai ales respectul faţă de muncă. Și am simţit întotdeauna că trebuie să dau ceva înapoi, iar asta s-a întâmplat după ce m-am retras din activitatea competiţională. Întâmplarea a făcut să-l cunosc, la un concurs de gastronomie, pe actualul meu partener, Teodor Frolu, de la DC Communication. El era iniţiatorul târgului Radu Anton Roman. După două zile de stat la povești despre Deltă, am decis să încercăm să facem ceva și să construim ceva ca o alternativă la ceea ce se petrece acolo...

După ce v-aţi retras din activitatea competiţională aţi reușit să vă reinventaţi și continuaţi să o faceţi chiar și acum. De la ajutorul oferit comunităţilor din Deltă la crearea unui brand de haine, la restaurant și până la implicarea în antreprenoriat social. Ce vă mână în luptă să faceţi toate astea? 

Singurul merit al meu este că am reușit să adun niște oameni deosebiţi, am fost un liant pentru niște oameni dornici să realizeze ceva, iubitori de natură, de tradiţii și de păstrarea anumitor tradiţii.

Prin Rowmania promovaţi vâslitul în natură, pe trasee sălbatice din Delta Dunării și rezervaţii naturale, iar odată cu ea s-a lansat și canotca. Ne puteţi povesti mai multe despre acest concept? 

Este foarte important să vâslești încet, cu faţa, să observi natura, iar ăsta este un moment de acumulare a energiei, de încărcare a bateriilor. Când am deschis asociaţia am vrut să creăm o bicicletă a apelor, iar așa a apărut canotca. Am descoperit că exista această lotcă tradiţională pescărească. Așa am reușit să îmbinăm tradiţionalul cu modernul. De aici a plecat tot tăvălugul nostru, iar încet-încet am creat mai multe lucruri. Promovăm România și Delta, iar dorinţa mea dintotdeauna a fost ca Delta să devină regina ecoturismului din lume. Mi-ar plăcea ca fiecare om să viseze să ajungă măcar o dată în Deltă, să vină să vadă cum trăiești în armonie cu natura, cum mănânci.

Care sunt valorile și scopurile asociaţiei Ivan Patzaichin – Mila 23? 

Când vorbești despre tradiţii și obiceiuri, lumea crede că trebuie să te întorci cu 100 de ani înapoi, dar nu trebuie să faci asta, trebuie doar să alegi elemente pe care să le aduci la actual, la modern. Te folosești de tradiţii și aduci în actualitate. Cultura tradiţională este organic crescută pe relaţia om-natură. Omul, în mod pragmatic, folosea ce avea în jurul lui și a creat această cultură tradiţională. Și atunci există o înţelepciune de a folosi natura din jurul tău, care e de actualitate, pentru că acum vorbim de bio-economie. De fapt, noi încercăm să reinventăm ceva ce a funcţionat de mii de ani în relaţia om-natură. Iar părerea noastră este că trebuie să privești cu ochii actuali, să iei doar ce este valoros și ca element de identitate, dar și ca pragmatism, și s-o folosești pentru viitor. Ăsta este unul dintre obiectivele pe care asociaţia le are, cum folosim tradiţia într-un mod inovativ pentru a crea un nou tip de economie și de Românie, dar care se bazează pe ce am primit moștenire.

Povestiţi-mi despre restaurant, care este conceptul și cum aţi vrea să se simtă clientul când intră aici? 

Am zis să aducem tradiţia din Deltă în București, dar de fapt am pornit-o de la Tulcea. Și am pornit-o pentru că ne deranja faptul că Tulcea, care este intrarea în Deltă, n-avea măcar un restaurant cu specific pescăresc. Și am zis să încercăm și, ca dovadă că am avut succes, acum sunt vreo cinci sau șase restaurante pescărești în Tulcea și toate merg bine. Noi am adus gastronomia tipic din Deltă, am adaptat-o puţin. Noi nu avem bucătar-șef, avem bucătărese de ponton, aduse din Deltă, iar toate reţetele sunt tradiţionale. Noi am pariat pe tradiţie și avem un slogan care spune nu fusionului.

Aţi simţit de multe ori că vâsliţi împotriva curentului? 

Întotdeauna am vâslit împotriva curentului. Întotdeauna am vrut să câștig, întotdeauna am vrut să demonstrez.

Interviu de Cristian Niculae

Fotografii de Matei Buță