Horia Tecău

A câștigat Wimbledon, US Open și turneul Campionilor și spune despre Nadal că este umil, modest și un monument de muncă. Eu aș putea spune același lucru despre Horia Tecău, ba aș mai adăuga că are un bun-simț cum rar mi-a fost dat să văd și o inteligență care se simte și în afara terenului. 

Am discutat despre copilărie, despre ce înseamnă puterea mentală în sportul de performanță și despre sunetul lui preferat de pe terenul de tenis. Pentru ședința foto am acceptat invitația prietenilor de la McCann PR, care ne-au făcut să intrăm ușor în atmosfera cool din agenție.

Cum a început povestea ta în tenis? 

La 6 ani deja făceam înot de un an, taică-miu, fost jucător de baschet la nivel național și iubitor de sport, a decis, după ce s-a închis bazinul de înot, să ne ducă, pe mine și pe fratele meu, la tenis. Tata a trăit perioada aia cu Ilie Năstase și Ion Țiriac și iubea tenisul foarte mult. Frate-miu nu era chiar entuziasmat, dar chiar și așa a făcut și el tenis până la 11 ani. 

În schimb, eu arătam potențial, eram talentat și se vedea că îmi place, și atunci am fost susținut și încurajat să fac mai mult. Tata a avut grijă ca eu să mă țin de tenis, să merg constant la antrenamente, pentru că la vârsta aia nu decizi tu că vrei să faci tenis și că trebuie să mergi zilnic la antrenament, ai nevoie de îndrumări. Mie îmi plăcea colectivul, îmi plăcea joaca, eram și cu frate-miu, era și foarte aproape de casă, deci aveam toate ingredientele.

Cine a fost primul tău antrenor și mai ții minte care a fost cel mai bun sfat primit de la el?

Primul antrenor a fost Ene Nicușor, de la Școala Sportivă nr. 2 din Constanța. Am stat aproape un an la el și țin minte că avea o grupă mai mare de copii și stătea mult cu ei, iar pe noi ne punea mult să jucăm la perete, singuri, să ne jucăm cu mingea. În timpul ăla am învățat mai mult să jonglez cu mingea. Apoi, un alt antrenor l-a abordat pe tata, îl chema Ioan Macoviciuc, era antrenor la aceeași școală și i-a spus lui tata „Adu-l pe Horia la mine, cred că e bun și vreau să-l antrenez”. 

Tata m-a dus și am rămas la el până la vârsta de 14 ani, când am plecat în America, la academia lui Nick Bollettieri. Nu țin minte un sfat anume, dar mereu îmi dădea modele „Fă așa pentru că o să ajungi ca Andrei Pavel sau George Cosac!” Pentru noi erau modele, erau zei, iar chestia asta ne motiva foarte tare. Iar câteodată îi mai aducea și la școală ca să-i cunoaștem, iar asta era WOW, ne motiva pentru încă 4 ani.

Cum a fost trecerea de la Constanța la Academia Nick Bollettieri? 

Aveam 14 ani și visam de ceva vreme să ajung acolo. Când jucam la turnee, auzeam copii care vorbeau că acolo e cea mai tare școală de tenis, acolo era și Agassi, surorile Williams, Tommy Haas și mulți alții. Am jucat niște turnee în Europa care m-au dus la Campionatul European, acolo am câștigat cu Florin Mergea la dublu și după asta am ajuns la un alt turneu în America, fiecare pas era mai sus. Echipa ATF susținea Federațiile fără buget și alegea copiii buni ca să-i ducă la turnee în America. Am fost observat de un scouter de la IMG, care mi-a oferit o bursă la Academia Bollettieri, să mă antrenez acolo.

Am semnat un contract cu ei, iar IMG aveau grijă de mine, îmi plăteau tot. La vârsta aia era visul oricărui jucător de tenis și n-am avut niciun moment de ezitare. Era o mare oportunitate și am profitat de ea. Gândește-te că am plecat de la Școala Sportivă din Constanța, care cred că și acum arată la fel, și am ajuns într-un fel de Disneyland pentru jucătorii de tenis. Aveai câte terenuri voiai, zgură, hard, aveai sală de pregătire, sală de recuperare, antrenori de tenis, mental coach, aveai absolut totul într-un singur loc. Eu și încă câțiva jucători care eram cu bursă am fost băgați într-o grupă de elită, unde eram într-un mediu special.

Eram toți focusați pe antrenament, voiam să devenim campioni, nu eram la fun. Am stat în Academie trei ani și jumătate, iar acasă ajungeam cam de 2-3 ori pe an ca să-mi dau examenele la școală. După perioada asta am continuat să stau în America până în 2007. A fost o perioadă foarte bună pentru mine, pentru că atunci am luat contact cu adevărat cu lumea profesionistă a tenisului. Era și o competiție mare, dacă erai bun, rămâneai, ți se prelungea contractul și erai susținut în continuare. Dar și dacă nu îți făceai treaba, nu mergeai la antrenamente sau nu-ți dădeai silința imediat, rupeau contractul. Deci erai tot timpul concentrat să faci treabă bună.

Îți mai aduci aminte cum a fost primul tău meci la profesioniști?

Primul meci era organizat în România, era un turneu de 10.000 Futures și eram atunci un junior foarte bun, eram în primii 10 din lume, iar la dublu eram numărul 1 împreună cu Florin Mergea, el fiind și numărul 2 la simplu. Și aveam impresia că, făcând pasul următor la seniori, o să câștigăm tot, că suntem buni, dar nu s-a întâmplat deloc așa, ne-o furam destul de des. 

Țin minte că pe mine m-a bătut un grec în primul meu meci, eu eram fără clasament, iar el era pe locul 600 mondial. Aveam curaj și încredere că locul meu e acolo și că trebuie să câștig, dar am pierdut și am fost cam zdruncinat de meciul ăla și de următoarea perioadă, în care tot pierdeam. Când treci la profesioniști, joci cu adversari cu 7-8 ani mai mari ca tine, sunt mai puternici, mai inteligenți, au mai multă experiență și e normal să pierzi la început.

Jocul de dublu e foarte diferit de cel de simplu, depinzi și de partener. Cum gestionezi ce se întâmplă în mintea ta cu ceea ce se întâmplă în mintea partenerului de joc?

Dacă vrei să construiești o echipă și să progresezi, trebuie să te cunoști foarte bine cu partenerul, să aveți același obiectiv și să știți cum să vă motivați unul pe celălalt și cum să vă calmați unul pe celălalt în orice moment din meci. Iar la nivelul ăsta ajungi doar prin comunicare. Pentru mine, modelul meu a fost echipa fraților Bryan, dar e greu să ajungi la aceeași înțelegere și chimie cum au acești gemeni, care au stat toată viața împreună. 

Este important să știi cum să te porți cu partenerul în diferite situații, pentru că în tenis lucrurile se întâmplă repede, ai puțină pauză între puncte și, practic, în 5 secunde, într-o frază, trebuie să știi ce să-i spui partenerului, cum să-l motivezi sau să-l calmezi, depinde de situație. Câteodată e suficientă doar o privire sau un gest.

Când erai mic te enervai, rupeai rachete. Acum te mai enervezi?

Acum nu mă mai enervez. Tot în America am învățat asta. Până să ajung acolo eram copilul teribil, rupeam garduri, rachete, nu-mi plăcea să pierd. Când am ajuns acolo, evident, eram la fel, dar acolo am avut un mental coach. Țin minte că după ce m-a cunoscut și a petrecut puțin timp cu mine, el venind cu mine o zi întreagă de antrenament, mă oprea tot timpul și mă întreba „Ce simți acum? Cum te-a făcut să te simți lovitura aia?”. 

Eram perfecționist, dacă dădeam de 9 ori perfect, iar pe a 10 a o greșeam, mă enervam teribil. Iar el mă oprea și mă întreba dacă am făcut tot ce trebuia ca să lovesc și a 10 a oară perfect, dacă merit acea perfecțiune pe care o cer, dacă am vizualizat unde o să se ducă mingea și dacă fiecare celulă din mine a crezut în acea lovitură? Iar răspunsul meu sincer era „Nu…” Atunci realizam când nu făceam totul perfect și nu mă mai enervam când nu jucam fără greșeală. Am început să lucrez mai mult la mine, ajutându-mă să fac un pic de self coaching, să evoluez. Lecția aia m-a scos imediat din starea de nervi, a fost un moment care mi-a schimbat cariera, ca mentalitate.

Ce era în mintea și în inima ta atunci când tu și partenerul tău ați avut minge de meci la acel Wimbledon pe care l-ați câștigat?

La mingea de meci nu am conștientizat, dar la începutul game-ului, da. La început, când servea Jules pentru meci, au venit gândurile „Wow, servim pentru meci, luăm game-ul ăsta și suntem campioni la Wimbledon!”. Primul lui serviciu din acel game l-a dat la noi în teren, racheta părea că are 5 kg, era super-încordat, tot game-ul l-a jucat foarte încordat, iar rolul meu era să încerc să-l ajut să scape de această presiune a serviciului, să-l liniștesc, să-i dau încredere și să-l ajut să se concentreze.

Cum te pregătești înainte de o finală de Grand Slam?

E diferit față de celelalte meciuri, pentru că e o încărcătură emoțională mai mare. Pentru asta trebuie să te pregătești. Fiecare trebuie să-și găsească zona de confort, eu mi-am găsit-o în credință. În momentele alea când am dubii sau griji, mă rog, iar asta mă liniștește și mă face să-mi reamintesc de lucrurile cele mai importante pentru mine: îmi place să joc tenis, îmi place să fiu acolo, nu mă mai gândesc că trebuie să câștig și îmi iau atitudinea de câștigător deja. În mintea mea am câștigat tot, iar restul e doar un drum. Asta îmi dă liniște, echilibru, luciditate și o energie bună. Dar ca să învăț asta a trebuit întâi să pierd mult, face parte din proces. Trebuie să treci prin anumite etape, iar când ești pregătit să le înveți, vei progresa.

Cine a avut cel mai mare impact asupra carierei tale?

Tata. El m-a susținut mereu, mai ales în anii ăia importanți când ești copil, crești și mai ai dubii, frici și ai perioade când te gândești că nu merge, tot pierzi și sunt multe etape în care te gândești să renunți. Iar tata a fost mereu acolo, lângă mine și mă încuraja, găsea soluții să continui. A fost foarte importantă această etapă, pentru că m-a făcut să ajung la un nivel mai avansat, de unde s-au deschis alte oportunități. Tata este susținătorul meu numărul 1 și este încă foarte implicat, dar rolul lui cel mai important a fost în primii mei ani de tenis.

Unde își place cel mai mult să joci?

Wimbledon-ul este preferatul meu de departe. Atmosfera, iarba, echipamentul alb, tradiția, totul. Când eram mic, am crescut cu un poster de la Wimbledon pe perete și visam să ajung și eu acolo. Și am ajuns prima dată la juniori, când l-am și câștigat de 2 ori la dublu. Iar imediat gândeam „Vreau să câștig aici și ca senior!”. Cumva, s-a creat un sentiment special pentru locul și turneul ăsta.

Cât e antrenament, cât voință și cât e talent? 

Sunt etape. La început trebuie să fie o joacă, după devine ceva mai serios, îți trebuie un volum ca să înveți să joci și să ai o capacitate mare de joc, să te perfecționezi tehnic, iar de la un anumit nivel trebuie să fii mult mai specific pe ce ai tu nevoie, e momentul când intervine mult partea mentală. Cam asta este baza, iar talentul l-aș pune mai în spate. Am cunoscut mulți jucători talentați care nu aveau celelalte două părți și n-au ajuns nicăieri. În schimb, alții care n-au avut talent deloc au ajuns departe, prin muncă și prin puterea mentală.

Fiecare persoană are nevoie de un moment de pauză, iar în sportul de performanță, de cele mai multe ori, este o luptă cu tine însuți. Tu cum te remontezi, cum te aduni? 

E important să fii foarte conștient de momentul ăla și să fii sincer cu tine. Mi s-a întâmplat de multe ori să nu am obiective și să intru într-o stare pasivă. Dacă nu-ți dai un scop pentru fiecare acțiune pe care o faci, intervine monotonia. E foarte important să ai obiective, să-ți planifici bine programul de turnee, dar să ai și perioadă de pauză, pentru că ai nevoie să te odihnești fizic, mental și să te încarci.

Ești un om care are niște valori foarte sănătoase, cum ar fi iubirea, respectul, smerenia, generozitatea și iertarea. Care a fost cea mai importantă lecție învățată în tenis?

Cred că cea mai importantă, care îmi va folosi și când mă voi opri din activitate, este să fiu foarte atent la cuvintele pe care le rostesc și la gândurile pe care le am. Pentru că acele gânduri au o energie care se va transforma în niște evenimente. Practic, lecția asta m-a învățat să iau jocul meu de la zero și să-l construiesc spre ceva puternic. Pentru ca ceva să se realizeze trebuie ca mai întâi să-l cred eu.

Ai scris „Viața în ritm de tenis”. Te vezi lucrând cu copii?

Da, sunt atras de zona asta. Am lucrat cu copiii și îmi place să le împărtășesc din experiența mea. Și mie mi-a fost de folos când am primit ajutorul ăsta când eram mic, iar asta mă motivează s-o fac și eu la rândul meu. Copiii sunt cei care au cea mai mare nevoie de un ajutor, de sfaturi, de educație. Aș vrea ca, atunci când îmi termin activitatea, să mă îndrept spre zona asta, spre o școală de formare și pregătire pentru viață, prin sport.

Cât de important este să fi sincer cu tine, să-ți cunoști limitele tocmai pentru a le putea depăși?

Trebuie să fii foarte sincer și conștient de ceea ce faci, de ceea ce ai acum, de efortul pe care îl depui și de atitudinea ta în general, pentru că altfel n-ai cum să progresezi. Dacă nu îți dai seama singur unde mai ai de lucrat sau dacă nu accepți sfaturile unui antrenor, din orgoliu sau din alt motiv, este foarte greu să te autodepășești.

Cum te menții motivat după ce câștigi turnee de Grand Slam și ajungi în top?

În secunda 2 după ce ai câștigat, trebuie să-ți programezi următorul vis, următoarea provocare. Dar trebuie să vină natural, nimic nu trebuie să fie forțat. Vreo trei luni după ce am câștigat Wimbledon-ul, mă duceam la turnee și nu știam de ce sunt acolo, încă mă bucuram de experiența aia, simțeam că trebuia să sărbătoresc încă doi ani. Dar după un timp am realizat că îmi lipsea următoarea provocare. Jucătorii de top care reușesc să facă asta săptămână de săptămână au tot timpul în cap următorul vis.

Care este următoarea provocare pentru tine? 

Să mă vindec 100%, să pun la punct planul școlii, să-mi fac o familie și să mai iau un titlu de Grand Slam. Mi-aș dori mult Australian Open sau Roland Garros. Dar acum mă pregătesc de US Open, pentru că îl am de apărat.

Ce-ți amintești cu drag din copilărie? 

Am crescut în Constanța, dar toate vacanțele erau în Brașov, la bunici. Zona de munte o asociez cu vacanța și mi-a rămas aceeași bucurie și acum, îmi place muntele. Acolo mă detașez, mă relaxez, it’s my happy place.

Ai vreo superstiție? 

Nu. Poate doar niște ritualuri pe care le fac înainte de meci. Cu o seară înaintea meciului, îmi fac geanta, iar în momentul ăla vizualizez meciul de a 2 a zi și situațiile care se pot întâmpla. Am discuția cu partenerul pentru ceea ce urmează și despre lucrurile pe care vrem să le aplicăm în meci. Ne încurajăm, ne spunem lucruri pozitive.

Care este jucătorul pe care îl apreciezi cel mai mult? 

Îmi place să mă uit la Federer, dar îl apreciez mai mult pe Nadal. Pentru atitudinea pe care o are tot timpul, pentru implicare, pentru respectul lui față de ceilalți jucători, el mereu salută pe toată lumea din vestiar, chiar și când pierde și este supărat. Este umil, modest, iar pe teren este un mare luptător, iar asta am simțit-o pe pielea mea în finala de la Olimpiadă. Sunt calități pe care le apreciez mult.

Ai câștigat de multe ori turneul de la București. Ți-e dor de el? 

Da. Mi-e dor să joc acasă, în fața prietenilor și a părinților. E turneul pe care l-am văzut și jucat cel mai mult. Când eram mic, veneam din Constanța cu trenul, mă uitam toată ziua la meciuri, luam autografe de la jucători, iar seara mă întorceam acasă. Tot aici mi-aș face și meciul de retragere.

Care este idealul tău de vacanță de vară? 

Pentru mine, relaxarea vine din locuri retrase, în special de la munte, din natură. Îmi plac foarte mult drumețiile, iar de fiecare dată când am ocazia plec la munte. Acolo mă încarc.

Vara este perioada festivalurilor de muzică. Tu ce muzică asculți? 

Cam de toate. De la hip-hop la classic rock. În playlist am și Ed Sheeran, dar și Bruno Mars. În playlistul de antrenament găsești Queen și Robin Williams și R.H.C.P. Am perioade când mi se pune pata pe câte o melodie, iar când am câștigat turneul Campionilor în 2015, am simțit cumva melodia lui Justin Bieber – Sorry – și o ascultam de 100 de ori pe zi, partenerul meu a înnebunit efectiv, pleca din cameră.

Ai un sunet preferat de pe terenul de tenis? 

Da. De fapt, e lipsa sunetului, e momentul ăla când începe meciul și mă pregătesc să servesc. E momentul ăla când tu decizi începutul spectacolului, publicul amuțește pentru că așteaptă să începi, iar eu stau o secundă în plus, după care... BOOM!

Interviu de Cristian Niculae 

Fotografii de Vlad Andrei 

Styling: Laura Gherman 

Makeup: Delia Tudose 

Hair: Nicoleta Lixandru (Beauty District)