Florin Piersic Jr.: A devenit un lucru atât de rar să întâlnești normalitatea

„Eu nu sunt poet“. Așa mi-a zis Florin Piersic jr. când ne pregăteam să ne așezăm pe canapeaua care nu era nici a lui Freud, nici a lui Irvin Yalom. Era canapeaua de la Point, locul care s-a făcut totuna cu teatrul. Point, nu canapeaua. Deși, cât a șezut Piersic pe ea, și nu a plâns ca la apa Pavilonului, chit că afară ningea peste ţară, a-nceput și ea să semene cu o scenă. Ca toate locurile din preajma lui. Și-atunci, dacă zici că nu ești poet, cum de transformi și ce privești, nu doar ce-atingi, Florin?

Așa, ca să știm cum stăm. Dar el nu trebuie să citească asta, nu i-ar conveni. I s-ar părea, cel mai probabil, ceva excesiv, neconform cu extraordinara lui discreţie. Numai că, vezi tu, Florin, discreţia asta a ta eu o pot observa, o pot admira, mă pot hrăni cu ea, însă simt nevoia s-o dau mai departe. E o frumuseţe care se dăruiește de la început. Ca delfinii, nu? „Mă gândesc la delfini cu drag. Singura tangenţă cu zona poetică în ultima vreme sunt momentele în care mă joc cu copiii mei. Atunci când umblu să caut un loc de parcare, nu reușesc să intru în zona asta, oricât ar fi de folositor pentru zen. M-ai întrebat și ţi-am răspuns. Gândul ăla bun mi-l dă delfinul. Are el o pace a lui. Și am înţeles că delfinul are dorinţa de a face bine.“ Se gândește la paradigma rechin versus delfin. „Pe mine viaţa nu m-a învăţat încă să fiu rechin. Încerc să mai învăţ și asta, dar, din păcate, nu se prea lipește.“ De ce-ar trebui să înveţi așa ceva? „Se-ntâmplă să-l citești pe cel din faţa ta și să-ţi dai seama că e din altă plămadă, dar cu toate astea aveţi de făcut o treabă împreună. Și-atunci, nu trebuie neapărat să te transformi în rechin, dar ești obligat să vorbești aceeași limbă cu el, să nu te prefaci mai naiv decât ești, ca să nu te trezești călcat în picioare. Și să vorbești clar, ca s-audă ce-i spui și să nu existe confuzii.“

Florin, ce n-ai vrea să-mi spui, despre ce nu vrei să vorbim? „Despre problemele mele. Nu trebuie să intereseze pe nimeni. E un teritoriu meschin, în care numai eu am acces. Orice-ar fi de rezolvat aici, doar eu pot rezolva. Pe mine mă interesează locul în care ne putem întâlni cu toţii și unde putem lega punţi între noi. Teatrul e cel mai bun exemplu.“  Foarte bine, atunci o să imersăm în teatru, în film, în scris. „Asta fac de ani buni cu Freak Show, asta fac de curând cu O mie de motive. Au fost momente memorabile, au fost seri în care am întâlnit niște oameni pe care m-am bucurat să-i cunosc. Uite, pot să-ţi dau un exemplu recent, cu Nora Iuga. A venit la ultimul Freak Show la Teatrul Naţional și mi-a făcut atât de bine întâlnirea cu ea, îmbrăţișarea ei. E miraculos să vezi un om de 86 de ani, al cărui spirit a rămas undeva pe la 25 de ani. A devenit un lucru atât de rar să întâlnești normalitatea . Dar încă mai am speranţe, pentru că poate să apară de nicăieri. Poţi s-o găsești pe stradă, în privirea unui om.“ Și la teatru nu? „Teatrul a început să semene cu o sectă. Pentru că evadarea aia pare să nu fie chiar pentru toată lumea. Există prejudecăţi. Sunt o mulţime de oameni care o să-ţi spună: Nu mă duc, domn’e, la teatru. Nu-i condamn. Absolut deloc. Poate că prima lor experienţă cu teatrul a fost un eșec, poate au rămas cu un gust amar și-atunci preferă să-l vadă doar pe Batman în 3D. E opţiunea lor. Dar în București sunt destui spectatori de teatru, care pot să vadă și eventual să revadă un spectacol și care pot forma un public cinstit. Eu pe oamenii ăștia îi caut.“

Sunt oameni care-l întreabă de ce se agită atâta cu teatrul, chiar și colegi care au renunţat la teatru. Îi sugerează că ar putea folosi energia aia pentru câteva zile de filmare, care aduc și mai mulţi bani, dar mai și rămâne ceva, pentru că teatrul, nu-i așa?, e ceva evanescent. „Mă hrănesc cu energia pe care mi-o dă publicul. Am nevoie de asta. Dacă o să am zile, o să știu când trebuie să mă opresc. Meseria asta se face în primul rând cu sănătate. Există un moment în care-ţi dai seama că e cazul să-ţi scrii memoriile sau să duci la capăt un scenariu început cu mult timp în urmă.“ Are și acum astfel de momente, se izolează, scrie, dar apoi iese în lume cu producţia. „Am nevoie de confirmare. Nu fac lucruri care să rămână veșnic într-un sertar. Nu fac un film ca să-l arăt doar câtorva prieteni. Și în niciun caz nu operez pe un teritoriu inaccesibil sau experimental.“

Îi plac uverturile operelor lui Rossini și operele lui Puccini. Și tot vorbind noi despre muzică, despre faptul că tot artist ești și când speli vasele, că îţi vin tot felul de idei când faci munci casnice, numai ce-l aud: „Mi-e dor să scriu, n-am scris de mult.“ Îi povestesc ceva din experienţa mea personală cu scrisul, apropo de faptul că suntem influenţaţi de locul în care scriem. Asta îi trezește o amintire. „Eram la mare, acum câţiva ani. Scriam o secvenţă din Killing Time. Cea mai dură, cea mai complicată. Eram singur în camera aia. Nu se auzea niciun zgomot. Parcă viaţa n-avea acces în camera aia, era foarte ciudat sentimentul. Nu scriam pe laptop, ci cu pixul pe un caiet. Și la un moment dat mi-am dat seama că afară se întunecase, iar eu scriam fără să mai văd paginile. Scriam câte patru-cinci rânduri pe pagină, lăbărţat, orbește, în speranţa că o să le pot descifra mai târziu, mai mult pe ghicite. Nici nu mi-a trecut prin minte să mă ridic și să aprind lumina. Ăla a fost un moment ciudat. Știu că sună aiurea, dar se adunaseră câţiva demoni în camera aia. I-am folosit. Au venit când trebuia.“  N-a mai scris de mult cu înverșunarea aia, dar îi e dor să stea singur și să scrie. Spune că uneori a trebuit să fie motivat de un deadline ca să scrie, asta pentru că are destule lucruri de făcut, fie ele proiecte profesionale sau treburi casnice. „Pot să-mi pun căștile wireless, pun iPad-ul pe Radio Paradise și spăl vasele ca nimeni altul.“

Poate fi actor, scenarist, regizor, scriitor, pentru că, spune el, toate sunt strâns legate între ele. Bine, Florin, sunt legate, ai dreptate, dar câţi oameni pot face asta? „Există câţiva oameni în viaţa mea cu care pot să am comunicarea asta artistică și cu care pot să am planuri de viitor. Ceea ce m-ar bloca sau m-ar împinge în altă parte ar fi să nu mai am niciun proiect.“ Să fi dus la capăt tot ce are acum în plan și să nu mai vină altceva. Nu se poate gândi la asta, iar despre un eventual an sabatic nici nu poate fi vorba. „De 17 ani nu mai sunt angajat, nu mai am un salariu fix, așa că trebuie să dau din coate ca să plătesc toate facturile. Alerg tot timpul. Știu, intru într-o zonă meschină acum, dar viaţa chiar așa e, de multe ori.“ Și ne-ntoarcem la-ntrebarea de ce teatru? De ce simţi tu, Florin, nevoia de a face teatru? „Mă duc la teatru să-mi iau o gură de oxigen. Comunicarea cu publicul. E esenţială. Evident, există și seri în care mă lovesc de un zid. Văd un om în public, vreau să comunic cu el, iar privirea lui îmi spune M-a târât nevastă-mea la teatru și-am pierdut meciul din cauza ta, boule! Nu-i grav, găsesc imediat altul, un om căruia îi sclipesc ochii. Și mă agăţ de el.“

Sunt ani buni de când nu se mai culcă pe urechea succesului. Spune că la un moment dat s-a lăsat păcălit de sentimentul ăsta („Am succes!“), atunci când juca Sex Drugs Rock and Roll. „Eram mult mai tânăr, deci mult mai naiv decât azi. Există momente în care simţi că ai mai depășit un prag, că ai trecut într-o altă etapă de viaţă. Apare nevoia de a-ţi cunoaște limitele, de a-nţelege că nu ești Dumnezeu, chiar dacă te aplaudă o sală întreagă. Nu ești decât un amărât care a avut un moment bun în seara aia sau a reușit să împrăștie un pic de emoţie în sufletele unor oameni dispuși să se piardă în povestea de pe scenă și s-o absoarbă. Poate că uneori am reușit să sparg carapacea unui spectator mai sceptic. Unul din ăla la care trebuie să lucrezi cu picamerul. Dar n-o să mă-mbăt cu asta. M-am învăţat cu legea compensaţiei. Imediat cum te-ai suit pe-un norișor, viaţa, zbang!, te dă cu fundul de pământ. Încerc să rămân lucid.“

Zi-mi, Florin Piersic jr., ce faci tu? „Încerc să iau ce-i bun de la ziua de azi. Copiii mei sunt fiinţele care mă motivează. Scuze, spun banalităţi. De la public îmi iau mult, dar de la copii îmi iau tot. E adevărat, stau prea puţin timp cu ei și simt că pierd anumite momente din evoluţia lor. Dacă plec dimineaţa și mă-ntorc seara, am impresia că Sașa a mai crescut.“ Și gata, că intrăm într-un teritoriu mult prea personal. „Exact, nu prea vorbesc despre viaţa personală. Sunt conștient că, atunci când faci meseria asta, trebuie să-ţi asumi lipsa anonimatului. Dar mă încăpățâney să păstrey niște lucruri doar pentru mine și familia mea."

Povestește-mi despre Freak Show. „Am avut noroc să lucrez cu niște oameni foarte mișto, pentru manevrele de sunet și lumină. Poate să pară ciudat, dar omul care execută aceste manevre e esenţial. Uneori spectacolul funcţionează perfect, s-a împlinit. Am făcut și câteva turnee în afara ţării, pentru românii din diaspora. Există o legendă care spune că românii din afara ţării sunt mai puţin pretenţioși, fiindcă vor s-audă limba română și-atât. Nu e deloc așa. Normal, am avut și seri mediocre, nu sunt robot și depind sută la sută de legătura cu publicul. Important e să știi cum să cazi în picioare. După spectacol rămân în cabina mea, am nevoie de un timp cu mine. La Godot, încerc să programez spectacolul în așa fel încât să fie singurul din zi. Ca să-mi pot pregăti lucrurile în liniște, iar – la final – să mai rămân o vreme. La Nottara, oamenii s-au obișnuit deja cu mine. Îmi spun: Lași cheia la portar, da? După Vestul Singuratic, mai stau un pic în hainele alea, să mă gândesc la câteva lucruri care s-au întâmplat în spectacolul care tocmai s-a încheiat, la unele momente pe care nu le pot fixa. Astea-mi plac cel mai mult. Este posibil ca într-o seară să ai o sclipire. Chestia mișto e că n-ai cum s-o înrămezi. Și nici nu trebuie să încerci s-o reeditezi. Trebuie doar să mergi cu valul din seara aia, să vezi ce și cât primești de la public și să fii cât se poate de sincer. Uite, pot să-ţi spun că cel mai bun spectacol cu piesa Vestul Singuratic l-am avut anul trecut, la Brăila, în festival.“  Ei, stai puţin. Vorbim totuși despre un spectacol care mi-a răvășit mie familia, ne-a făcut pe toţi trei, când am ajuns în iarna din stradă, să ne privim și să ne dăm seama, fără cuvinte, că ne iubim. Și să mergem toţi pe trotuar, în format OZN. Coleman, personajul jucat de Florin, e o forţă a naturii, îţi dă ţie, spectatorului, senzaţia că e un copil semizeu, durut și răutăcios, tocmai pentru că a fost mult și tare neiubit. Un rol pentru care încă nu s-a inventat un premiu care să-l poată cuprinde. „Vezi? M-am tuns singur. Dar n-o să repar încă dezastrul, pentru că poimâine o să am nevoie de claia asta incertă, pentru Vestul Singuratic.“

Florin își folosește propriile dureri în spectacole, dar n-are de unde să știe cum o să fie prestaţia lui, nu-i poate comanda lacrimii să curgă. Fiecare reprezentaţie e altfel. „Nu există formule. Nu există metode. Există doar clipa aia, acolo, pe scenă. Atât. Învăţ mereu. Într-un fel, o să fiu student toată viaţa, și asta nu e doar o metaforă. Știi că mă duc să văd cum joacă studenţii? Sunt destule șanse să fiu uimit de rezolvările propuse de un om de douăzeci de ani. Dacă-ţi judeci partenerii de scenă în funcţie de vârstă, CV sau experienţă, asta înseamnă că ești sclavul unui criteriu total greșit.“ Are o capacitate uriașă de a „stoca“ text și își personalizează caietele după care învaţă. „Am ajuns să preţuiesc micile detalii care fac, până la urmă, viaţa mai frumoasă.“ Iar apropo de locurile în care se joacă teatru, lui Florin i s-a propus să joace Freak Show într-un bar din Titan. „O să mă duc să văd locul ăla. De ce nu? Poate că prin blocurile alea sunt și oameni care tânjesc după o seară de teatru.“ 

Zi-mi cum te dezbraci de personaj. „Păi, imediat. La aplauze, nu mai ai voie să târăști după tine niciun personaj. Când eram puști, am văzut actori care rămâneau într-un fel de inerţie, încercând să sugereze că atitudinea asta ar fi un fel de magie a teatrului. Bullshit. Mie chiar îmi place ca spectatorii să înţeleagă că au fost păcăliţi. Dacă am jucat bine sau rău, ei decid, dar spectacolul se termină exact înainte de aplauze. Nu-mi place să joc teatru în viaţă.“  Există totuși roluri pe care le metabolizezi? „Vrei, nu vrei, se-ntâmplă, dar nu înainte de a intra în scenă. Adică nu mă plimb prin culise în pielea personajului, ar fi mega-ridicol. Îţi dau un exemplu: personajul din O mie de motive e croit pe personalitatea mea și pe datele mele. Dar Coleman, din Vestul, e chiar o creatură. M-am surprins găsind vocea personajului abia la cinci minute după ce începuse spectacolul. Se-ntâmplă. Oricum, datoria mea e să descopăr sau să provoc tot ce e mai suculent în orice rol. Dacă-l iei pe Coleman ca să-i faci o descriere scurtă, poţi să zici așa: beţiv, retardat, criminal. Și e destul. Dar, împreună cu Cristi Juncu (regizorul spectacolului, n.r.), am găsit și multe alte lucruri, mai puţin previzibile la un astfel de personaj. Vestul Singuratic e o comedie. Cam 99%. Iar restul de 1% e reprezentat de o substanţă tragică de dimensiuni colosale. Personajul are niște frustrări și niște acumulări de zgură pe care eu chiar aveam datoria să le aduc pe scenă.“ 

Că unii oameni râd, dintr-un fel de inerţie a râsului, și în momentele dramatice, nu-l deranjează absolut deloc. „Depinde de felul cum și-a antrenat fiecare mușchiul emoţiei. Poate la unii s-o fi atrofiat complet. Eu sunt dator să-i împac pe toţi.“  Caută, din primele minute, să vadă dacă publicul se bucură să se afle în sală, dacă există un împreună al acelei seri. „Datoria mea e să-i iau pe toţi și să-i duc în poveste. Am avut momente din astea la Godot. Am avut seri în care nu m-am putut abţine și, înainte de ultimul monolog, le-am mulţumit oamenilor pentru seara frumoasă. În general, evit să devin patetic sau să complimentez publicul, dar vorbesc despre serile alea în care simţi că faci corp comun cu publicul. Astea sunt serile pentru care merită să fac teatru în continuare.“

La O mie de motive, cel mai nou proiect al lui Florin, spectatorii chiar urcă pe scenă și interpretează personaje. La fiecare reprezentaţie, alţi spectatori, bineînţeles. Este un poem despre viaţă acest spectacol, un poem despre splendoarea fiinţei umane, minunată în bucuria, durerea și în stările ei intermediare. Îmi spui de ce te-ai lipit în felul ăla copleșitor de personajul din O mie de motive? Spectacolul ăsta are aparenţa unui vapor de croazieră, când, de fapt, el e un crucișător. „În 2017, oamenii nu mai vin la teatru ca să vadă drame. Le văd destul la știri, de dimineaţă până seara. Și-atunci, dacă totuși există substanţă dramatică, trebuie s-o învelești într-un ambalaj sclipitor. Asta e manevra de geniu a lui Duncan Macmillan. Iar apoi, regizorul, Horia Suru. Îmi face bine să mă uit la el și să-l ascult vorbind. Aș putea să fac asta ore-n șir. Măcar atât să fi câștigat în anul 2000, când am plecat din sistem: bucuria de a lucra cu cine îmi doresc. Pe asta nu poate să mi-o ia nimeni.“

Fotografii de Matei L. Buță