Diana Cavaliotti

Diana Cavallioti nu mai are nevoie de nicio prezentare. Aţi văzut-o în nenumărate filme și piese de teatru, și îţi lasă mereu senzaţia că vrei s-o mai vezi. Așa am simţit și noi, iar la a doua copertă Șapte Seri am discutat despre ce s-a mai schimbat în viaţa ei, despre aventuri pe motor și despre de ce e bine să nu te integrezi în sistem. În această perioadă o poţi vedea pe deţinătoarea unui premiu Gopo la Teatrul Mic, în piesa „Legături primejdioase”, un spectacol de Christopher Hampton, dupĂ romanul lui Chordelos de Laclos, regizat de Cristi Juncu.

Ce mai face statueta de la Gopo? 

Gopo are căciuliţă tricotată (no joke), să nu îi fie frig, să nu răcească. Stă printre plante, ascuns, se uită pe geam și vede cum trece vremea peste noi. Cred că se bucură de nemurire.

Cum a fost prima experienţă pe scenă? 

Mai ţii minte ce simţeai în momentele alea? Prima experienţă pe scenă mi-o amintesc ca prin vis, fiind demult de tot, în copilărie, la Galaţi. Prezentam niște spectacole la o vârstă foarte fragedă. Senzaţia însă o retrăiesc din plin la fiecare premieră. Nu s-a schimbat nimic. Aceeași dorinţă de picaj în gol sau, mai bine spus, aceeași dorinţă de a mă arunca mai repede în gol. E ca o frică de moarte cumva, pentru că știi că nu ai cum să scapi oricum. Așa se simte fiecare premieră a fiecărui spectacol.

Ce s-a schimbat semnificativ în ultimii 3 ani din viaţa ta? 

Tot. M-am schimbat eu. Îmi place ce se întâmplă în jurul meu, mă bucur mai intens de tot, e un allegro ma non troppo. S-au întâmplat lucrurile pe care mi le doream cel mai mult (fiica mea, Gloria, și angajarea la Teatrul Mic) și asta cred că mi-a dat un bonus maxim de energie. Tot scot câinii de două ori pe zi și mă culc la aceeași oră cu găinile, dar chiar și asta are o altă însemnătate acum.

Când interpretezi un rol, ai nevoie de libertate sau funcţionezi bine cu indicaţii stricte? 

Sunt niște etape până la „interpretare” și fiecare etapă are regulile ei. Încep cu tatonările, văd ce se vrea de la mine, ce aș vrea eu de la rol, ce se poate și până unde pot să merg, urmează etapa unde ridic regizorul la nivel de zeu și îmi place să merg orbește pe drumul lui până îl găsesc pe al meu (iar asta se întâmplă când întâlnesc publicul) și de acolo e lumea mea, unde nimeni altcineva nu mai are niciun fel de putere.

Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit de la un regizor? 

Nu știu. Poate pentru că evit sfaturile sau le transform într-o poveste trecută întâi prin propriul filtru. Învăţ de la toată lumea. Dar prefer metoda exemplului.

Ești severă cu tine? 

Nu în asemenea măsură încât să lucrez împotriva mea. Mă cert, mă iert, îmi dau note mici, dar nu mă las niciodată corigentă, pentru că pare inutil în economia unei vieţi care pare că trece destul de repede.

Ai o persoană apropiată de al cărei sfat ţii cont întotdeauna? 

Ţin cont de părerile oamenilor apropiaţi, absolut. Iar oamenii care îmi sunt apropiaţi nu îmi dau sfaturi, sunt alături de mine când le cer ajutorul.

Crezi că va fi diferită actoria pentru noua generaţie de actori, care au crescut cu telefoanele în mână? 

Practic au crescut în faţa camerei, într-un fel. Eu sper că există un minimum de decenţă în care, dacă faci un viral și ai succes cu el, nu te consideri totuși actor. Nici eu nu mă consider cofetar, deși fac un chec destul de bun. Ţin foarte tare să nu se amestece lucrurile și să nu cadă în derizoriu. Chiar și dacă ai apărut într-un film, ai purtat lavalieră și ai avut de spus replici, nici asta nu te face actor. E ceva mai mult decât un casting luat.

Cât de importante sunt filmele pentru cultura oamenilor? 

Orice formă de artă pe care un individ poate să o digere e un atu pe care îl are și îl poate folosi. Ţine de fiecare în parte să își aleagă mijloacele. Filmul este totuși un produs de consum. Mergem la mall să vedem filme, după o sesiune de shopping. Deci e entertainment mai mult decât cultură. Totuși, dacă nivelul tău ca individ îţi permite să știi ce să alegi, filmul poate fi și el printre artele „frumoase”.

Care e genul de film pe care îl preferi? 

Am o pasiune pentru horrorul făcut inteligent, făcut atent, în detaliu, cu pasiune. Nu suport filmele cu animale însă. Sunt două extreme foarte importante.

Pari o persoană care nu se integrează într-un sistem și căreia nu-i place să joace după niște reguli, doar pentru că sunt reguli. Ce fel de roluri preferi? 

Prefer rolurile care în general nu sunt „vedeta” spectacolului. Îmi plac personajele care nu fac nuditate în faţa imaginaţiei spectatorului, care nu cerșesc atenţie. Probabil îmi plac personajele „negative”. Întotdeauna au mai multe de spus decât inocenţa și puritatea.

Care a fost cel mai greu moment de până acum? Și cum ai trecut peste? 

Au fost foarte multe. Mi-ar fi greu să aleg unul. Dar întotdeauna au avut legătură cu imposibilitatea mea de a crede că POT. Și totuși, iată că putem.

Care a fost punctul de cotitură pentru tine, rolul care ţi-a schimbat traiectoria? 

Orice ce aș face, mă întorc inevitabil la rolul meu de debut, Gertrude, din Hamletul lui Lazslo Bocsardi. Am încercat din toate puterile să mă ridic la nivelul faptului de a mi se fi încredinţat un asemenea rol, având niște parteneri ca Sorin Leoveanu și Marius Stănescu, și poate am încercat prea mult. Dar efortul, presiunea rolului și repetiţiile pe care le consideram un eveniment pe mine m-au modelat. De acolo am început, practic.

Cum ai descrie senzaţia pe care o ai atunci când ești pe motor? 

Cred că nicăieri nu simţi mai bine că trăiești ca pe motocicletă. Să nu credeţi că atunci când vorbesc de motocicletă mă refer la viteză și la plăceri extreme. Nu, dimpotrivă. E un „ceva” în sunetul ăla când bagi în viteză care îmi pune un zâmbetul pe buze. Poate are legătură cu „pot”. Nu știu...

Să ne imaginăm că ai pe mână, pentru trei zile, motorul visurilor tale. Unde ai pleca? 

BMW R1200GS Adventure. Trei zile e cam puţin, dar aș alege să mă pierd offroad prin Ceahlău, să aud, poate, lupii urlând!

Spune-mi un actor de la Hollywood alături de care ai face o escaladă. 

Tom Hardy. Nu știu dacă îi place la munte, dar ar fi bine să îi placă, să nu decadă la nivelul de muritor. E totuși un semizeu.

Dacă ai putea să te întorci în timp, ce sfat i-ai da adolescentei Diana Cavallioti? 

Aș pune o mână pe umărul ei și i-aș spune la ureche să nu îi mai pese. Ar ști ea despre ce vorbesc. Atât.

Interviu: Cristian Niculae 

Fotografii: Matei Buţă 

Styling: Ema Baniţă 

Hair & make-up: Beauty District