Cum i-am cunoscut (13)

Cind am terminat armata, eram extenuat si, oarecum, transfigurat de suferinta. Nu citisem nici o carte vreme de noua luni. Nu iesisem din unitatea militara decit trei zile. Dar ajunsesem sa stiu, si-aveam sa stiu de-atunci intotdeauna, ce zace-n mine. Nu ajungi sa te cunosti cu adevarat decit in situatii extreme. Cind traiesti normal, decent, un om printre altii, poti avea iluziile cele mai grotesti in privinta ta. Poti crede ca esti bun, cinstit, inteligent in toate situatiile vietii, cind in realitate viata nu te-a pus inca la incercare. Abia cind trebuie sa supravietuiesti ajungi sa stii de ce esti in stare pentru asta. 

In realitate, niciunul dintre noi nu este bun, ci doar se-ntimpla sa traim pe fata insorita a lumii. Este motivul pentru care, cind un discipol i s-a adresat lui Iisus cu "bunule invatator", El i-a raspuns: "De ce ma numesti bun? Bun este numai Tatal"... Cind treci prin razboaie, prin dictaturi, prin lagare, prin boli inspaimintatoare, prin inchisori, prin situatii extrem-umilitoare ajungi sa te cunosti pe tine insuti cu adevarat. 

Am avut si eu, la nouasprezece ani, micul meu infern personal care mi-a scos multi gargauni din cap. Cei care mi-au ramas au fost exact citi au trebuit ca sa-mi scriu cartile. A urmat cea mai pustie vara din viata mea. Nimeni nu raspundea la telefon. Nimeni nu era acasa dintre putinii mei prieteni din liceu. Rataceam fara tinta pe strazi, zile-n sir, de dimineata pina noaptea. Timp de saptamini aproape ca n-am vorbit cu nimeni. 

Noptile citeam, apoi visam vise chinuitoare. M-am apucat sa scriu un poem lung, fabricat dupa reteta lui Joyce, adica scris cu un tablou sinoptic de corespondente in fata. Trebuia sa fie o uriasa prabusire din paradis in infern, din abstract in viermuiala concretului, din escatologic in scatologic, din sublim in abject etc. Avea sapte tablouri ce corespundeau celor sapte culori, sapte chakras ale corpului nostru pneumatic, sapte planete si alte prostii de felu-asta. L-am scris dintr-o suflare, fara stersaturi sau adaugiri, cum este tot ce-am scris vreodata. Am numit poemul "Caderea". Il consider si acum primul meu text profesional. Cu "Caderea" am inceput primul meu volum de versuri, pe care-aveam sa-l public dupa vreo patru ani. 

Cind am scris, ca ultim cuvint al poemului, pe ultima pagina, FINIS, implinisem deja douazeci de ani. Ma consideram cel mai singur om de pe pamint si nu-mi doream altceva pe lume decit sa scriu poezie. Am acum 52 de ani si, privind in urma, imi dau seama ca nici n-am facut altceva vreodata. In octombrie, halucinat dupa trei luni de singuratate totala, am intrat intr-o lume noua care, timp de vreo zece ani, a fost lumea stralucitoare a tineretii mele, epoca irepetabila si de neuitat a Cenaclului de Luni, a marilor mele prietenii, a poeziei fara limite, a zadarnicelor chinuri ale dragostei. Despre epoca aia, despre zilele alea de fior si ris si lacrimi si uriase iluzii as vrea sa va povestesc in continuare. (va urma)