Cum am fost un Autor de duzina (38)

... Si iata-ne trecuti la jumatate de pagina in loc de una-ntreaga. De ce? Pai, dincolo de faptul ca e-n logica lumii de azi, o civilizatie a "imaginii-care-face-cit-o-mie-de-cuvinte", e firesc si in logica textului meu: un soarice nu se termina cu o codita subtire? Cit sa mai scriu? Cred ca de-acum sunteti deja lamuriti in privinta a ce-am vrut eu sa va vind aici. Nu-i nevoie sa citesti mult spre finalul unui story. Eu, marturisesc aici (am sa neg asta in orice alt context), n-am terminat niciodata "in cautarea timpului pierdut", "Omul fara insusiri" si chiar mult mai lizibilul "Razboi si pace". 

Cu atit mai putin merita citita pina la capat biata mea mega-epopee. O sa-ncerc s-o scriu si eu, prin urmare, doar cu jumatate de creier, urmind ca tu, ipocrit cititor, s-o parcurgi activindu-ti cealalta emisfera (tu, cea dreapta si desteapta, eu cea stinga si natinga). In felu-asta o sa facem amindoi economie, iar textul o sa beneficieze de-o minte intreaga, ca oricare altul. De fapt, daca l-as fi scris acum vreo treizeci de ani, el ar fi putut figura ca piesa de rezistenta in prima expozitie de arta conceptuala a lui Yoko Ono dupa ce a ramas cu Lennon, si-n care figurau numai lucruri taiate in doua: jumatate de bicicleta, jumatate de sticla, jumatate de pantalon etc. Cu jumatate de gura va invit si eu, deci, sa ma urmati de-a lungul treptelor cetatii Carcassonne, colosala intindere de ziduri medievale printre crenelurile carora sclipeau stele-nghetate. 

Lumina lor minjea cerul, vazut prin ochii mei inlacrimati de ger. Cind am ajuns sub ziduri ne-am dat seama ce uriase erau. Adevarate materializari ale fricii, imaterializate in acea noapte de reflectoarele puternice, cu jeturi de lumina galbena, care le luminau de jos in sus. Umbrele noastre se lungeau si ele pe douazeci de metri inaltime, tremurind de frig la scara galactica. Dupa ce-am intrat pe poarta, ne-am raspindit in orasul din spatele zidurilor: cladiri de toate felurile, transformate-n hanuri si hoteluri pentru turisti, dupa ce, cu secole-n urma, vazusera asedii, holera, foamete crunta, erezia ciudata si fanatica a albigenzilor. 

Caci asa se scrie istoria: ce-a fost odata drama azi e farsa. Doar ca lucrul cel mai dramatic de pe lume e tocmai aceasta farsa continua in care noi, cei moderni, ne traim viata. Oamenii acelor epoci traiau in mizerie pina-n git, habar n-aveau de cele mai mari binefaceri ale civilizatiei: closetul cu apa, periuta de dinti si tampoanele igienice. Sanatatea si viata le erau amenintate clipa de clipa, piereau ca mustele la orice molima, erau jupuiti de vii pentru un filioque oarecare, aveau dintii stricati si duhneau ca viezurii, dar macar isi traiau viata lor, in trupul lor grosolan invelit in cirpe. Pe cind noi, noi, epigonii?

 Pai, traim si noi un fel de realitate, pe Messenger, pe You Tube si pe World Of Warcraft, asumindu-ne nume si identitati false, care devin incet-incet mai adevarate decit propriul nostru trup si propria noastra viata. Copii fara original, oameni fara credinte si valori, vietuim si noi cumva - e adevarat, igienic si confortabil - de vreme ce tot ne-am nascut. Dar cum naiba sa nu-i invidiezi citeodata din tot sufletul pe acei oameni care aveau ca singur gadget destinul?