Cum am fost un Autor de duzina (35)

A doua zi, dupa o noapte nedormita, in care mi-am muscat pumnii de furie neputincioasa, m-am trezit in zori, putin mai linistit, pentru ca mi se oferea o bruma de satisfactie: urma sa avem, eu si inca doi autori, parca Dan Lungu si George Craciun, o emisiune la Radio France Internationale. Ne-am intilnit in holul hotelului cu doamna Laure, traducatoarea lui Dan (si care azi e si traducatoarea mea) si, veseli si zglobii cu totii, am luat-o spre RFI prin dimineata inghetata, dar insorita, in care Parisul sclipea din toate puterile lui, de parc-ar fi fost de cristal.

Am trecut un pod peste Sena si am ajuns la cladirea urita a radioului. Pe drum le-am povestit intimplarea cu casa de schimb si toti au fost indignati. Fiecare traise asa ceva: unul fusese scos din rind, la controlul valizelor, intr-un aeroport, si i se desfacuse in bucati pina si VCR-ul abia cumparat ("dar stiti cum? Surub cu surub! Si la sfirsit mi-au dat surubelnita sa-l fac singur la loc..."), altul fusese-nsfacat de bodyguarzi la iesirea dintr-un magazin si cautat pina la piele dupa lucruri de furat... Tot palavragind, ne-am pomenit in studio. Acolo ne astepta producatoarea emisiunii si, alaturi de ea, o figura cunoscuta... Prea cunoscuta, dupa gustul meu. Oricum, neplacut cunoscuta. Era nici mai mult, nici mai putin decit Dumitru Tepeneag. Nu-ntelegeam ce cauta acolo. Ca doar emisiunea era despre scriitorii din Les Belles Etrangeres... Dar, mi-am zis, nici o problema. Lasa sa fie si el. 

Pe Tepeneag il cunoscusem in cele mai frumoase imprejurari, la Paris, cu multi ani in urma. Bauseram o cafea impreuna, discutaseram foarte prieteneste, si la sfirsit am intrat intr-o librarie din care mi-a cumparat noul numar din "Cahiers de l'Est", in care figurau si niste poezii ale mele traduse de el. Revista, format carte, costa vreo suta de franci, o suma enorma pentru mine pe-atunci, asa ca gestul lui m-a impresionat cu atit mai mult. Si au trecut alti ani, cind deodata ma pomenesc cu o serie de articole teribil de injurioase la adresa mea, semnate de acelasi Tepeneag. Dumnezeule, ce-mi facea acolo! Pe-atunci mai aveam masochismul sa citesc articolele de felu-asta pina la capat, cu un fel de voluptate pina unde se poate merge cu aceste revarsari de ura? Cit de mult l-ai ranit fara voia si stirea ta pe cel care te copleseste acum cu suferinta lui ulcerata? Citeam si nu-mi venea sa cred: nu mai era acelasi om pe care-l cunoscusem eu. Pina la urma am inteles - o spunea chiar el - motivatia urii lui: nu era multumit cum scrisesem despre el intr-o carte a mea de istorie literara. Ca opera lui nu intra in domeniul de care ma ocupam eu acolo nu avea nici o importanta. 

Dupa articolele astea vitriolante a ramas suparat pe mine, conform principiului (atit de adevarat, am avut ocazia de multe ori sa ma conving) ca nimeni nu-ti poate ierta raul pe care ti l-a facut. Ca personajul lui Preda, care s-a suparat ca nu i-a imprumutat, el, merticul sau, vecinului, e si acum suparat pe mine si nu-mi vorbeste. Asa s-a intimplat si atunci, in studioul RFI. Dar - cine ce treaba are? Tepeneag era acolo, avea sa ia si el parte la discutie, foarte bine. in definitiv, era un om inteligent si avizat in ale literaturii romane. Ne-am indreptat cu totii spre cabina de sticla, cu masa cu microfoane si beculete rosii, gata sa ne punem pe vorbit. Si-atunci s-a intimplat ceva care mi-a adus deodata in minte bancu-ala idiot, cica de ce au negrii nasul turtit: ca vor si ei sa intre in vreun club, iar paznicul de la intrare le pune palma-n fata: tu n-ai voie la discoteca... Producatoarea mi-a zis, pe englezeste, chiar inainte sa intru: "Dumneavoastra nu participati la discutie. Doar nu vorbiti franceza, nu-i asa?" Si apoi, cu un suris radios: "Va rog sa asteptati pe hol pina terminam." 

Mi s-a parut atunci ca Tepeneag se uita la mine ironic. Colegii mei n-au avut nici o problema, au intrat frumos in studio si m-au lasat afara, cu paltonul in brate, pe un culoar pustiu. I-am vazut prin geamul cabinei cum se-aseaza si-si pun castile pe urechi. Am stat asa vreu sfert de ora, privindu-i cum vorbesc. Nu puteam gindi, nu-ntelegeam nimic. in situatii din astea reactionez lent, dar temeinic, ca un bun semi-banatean ce sunt. Primul lucru pe care l-am hotarit a fost sa plec. Deocamdata mi s-a parut ca voiam sa plec doar pentru ca obosisem stind in picioare. "Mai bine ma-ntorc la hotel", m-am auzit gindind. Automat, am strabatut culoarul, am iesit pe poarta si-am luat-o pe jos, de-a lungul Senei. incetul cu incetul, ma trezeam din socul initial. Ce fusese asta? Eram doar trecut in program cu emisiunea de la radio. Doamna Laure imi daduse telefon la hotel sa ma trezeasca in zori, ca sa nu-ntirziem la RFI. Si cum adica, nu vorbesc franceza? Sigur ca n-o vorbeam ca Tepeneag, care traise decenii acolo, dar mai dadusem interviuri in franceza, ma facusem inteles. 

Incetul cu incetul nebunia zilei de ieri, cu blonda de la schimbul valutar, se trezea-n mine, se asocia cu povestea de-acum, lua proportii catastrofale. Un sentiment coplesitor de rusine si de frustrare m-a cuprins pe pod. Apa Senei scinteia in soare, citeva frunze uscate mai atirnau de crengutele copacilor. Mergeam nauc clocind in mine, dostoievskian, o nebunie intreaga. Fusese o conspiratie. Urzita mai mult ca sigur de Tepeneag. Toti ceilalti erau complici, tradatori. Ma lasasera ca pe ultimul om sa astept pe culoar cu paltonul in brate (nu stiu de ce, faptul asta, ca tineam paltonul in brate, mi se parea deosebit de umilitor). Dupa vreo jumatate de ora de umblat in curentul de pe malul apei, eram nebun de legat. 

Uram totul in jur, ma simteam adinc jignit, ma gindeam sa-mi fac bagajele si sa plec acasa, cu trei zile inainte de termen. Orizontul mi se-ngustase pina la monomania sumbra a delirului de persecutie. Dan Lungu, Craciun, Laure insasi, producatoarea frantuzoaica mai mult ca oricine - toti ma alungasera dintre ei, ma exclusesera din lumea literara. Cu toate cartile mele, eram mai departe un paria, un exilat neiubit de nimeni, care nu era demn decit de stilpul infamiei. Tepeneag orchestrase totul diabolic, se virise in locul meu in emisiune, doar ca sa-si rida de mine prin geamul cabinei de inregistrare, ca sa ma vada cum stau pe culoar, ca un papagal, si mai ales, sa nu uitam, cu paltonul in brate... De fapt, toti cei din cabina, mi se parea acum, isi faceau cu ochiul si chicoteau pe socoteala mea... Uitasem complet ca nu avusesem nici un chef de emisiunea aia nefericita, ca nu insemna absolut nimic, cu sau fara mine. Sufeream ciineste, cum trebuie sa fi suferit si Tepeneag insusi cind nu s-a vazut celebrat in cartea mea. Am ajuns in camera de hotel intr-o stare de paranoia totala, bun de pus in camasa de forta. (va urma)