Cum am fost un Autor de duzina (34)

A urmat criza mea de paranoia, pe care tin s-o povestesc din fair-play: am incondeiat prea tare citeva personaje ale simpaticului periplu ca sa nu ma incondeiez un pic, compensatoriu, si pe mine insumi. Ca vorba ceea, daca tineam la imaginea mea de autor fara pata si prihana nu mai faceam eu imprudenta de a-mi publica jurnalele intime inca din timpul vietii. Ce nebunie a mai fost si atunci! Adversarii mei - si chiar citiva prieteni pentru care bagam mina-n foc - s-au repezit pe paginile alea ca in bancul cu arabii care termina munitia, si un evreu se plimba printre ei cu tancul, strigind: "Gloante de vinzare! Hai la gloante ieftine!" Le-am vindut si eu cartuse pina la loc comanda. 

Citeau in paginile jurnalelor vreo fraza scrisa la necaz, pe cind imi smulgeam parul din cap de disperare: "Sunt un imbecil, nu mai sunt in stare sa scriu nimic". Apoi notau jubilind in cronicile lor devastatoare: "Autorul e un imbecil, n-a mai scris nimic de citiva ani, dupa cum singur o marturiseste". Imi aminteam un episod de la patru ani: "Striveam furnicute pe scoarta copacilor", ca sa citesc intr-o alta cronica: "Cartarescu e un sadic: striveste furnicute pe scoarta copacilor!" Puteam sa spun ca nu e-adevarat? Doar o scrisesem eu insumi... Asa ca nu-mi pasa mie de ce-o sa zica lumea daca afla acum ca, la sfirsitul programului "Belles Etrangeres", mi s-a prabusit lumea-n cap dintr-o simpla prostie. Sau, mai bine zis, dintr-un sir de prostii. Totul a-nceput cu acele traveller's checks despre care am mai pomenit: opt cecuri de cite o suta de euro bucata, daca-mi mai aduc bine aminte. Cum peste doua-trei zile urma sa ma-ntorc acasa, trebuia neaparat sa le schimb undeva, la o banca sau la o casa de schimb. Mare plictiseala pentru mine, care sunt un timid patologic pina-ntr-acolo, ca imi trimit nevasta la posta, la cablu, la platit lumina, peste tot unde ar trebui sa am de-a face cu necunoscuti. Asa ca ma gindeam la drumu-ala-n oras ca la un supliciu.

 In strainatate sunt mai tot timpul ne-la-largul meu, pentru ca nu vorbesc limba prea bine, sunt pletos si cam negricios (ba, tigan sadea, daca te-ai lua dupa cei de la "Tricolorul"), oamenii se uita la mine cu suspiciune. La Amsterdam, o data, am intrebat o doamna pe strada, in engleza, unde e Rejksmuseum, si tipa a luat-o pur si simplu la fuga... Dar, cum eram incoltit, n-am avut ce face si am luat-o de dimineata, pe o burnita groaznica, pe bulevard la vale. Afurisitele de case de schimb iti ies mereu in fata cind n-ai treaba cu ele, dar se ascund prin cine stie ce coclauri daca vrei sa schimbi bani. N-am dat de una timp de o ora si jumatate, pina am ajuns in centru. Iar cele care mai erau in drum erau inchise, fiind simbata. In centru - bancile inchise si ele. Ce-aveam sa ma fac? Am ratacit la-ntimplare pe strazile sumbre, printre insi cu umbrelele larg deschise, uitindu-ma dupa firme de banci. In fine, am dat de una deschisa, am intrat, am dat cecurile, cu un zimbet degajat si doua vorbe englezesti, unei fete tinere de la ghiseu si… am asteptat sa se-ntimple ceva. Fata s-a holbat la ele perplex. 

A chemat un alt functionar, care s-a uitat si el la cecuri indelung, apoi la mine si mai patrunzator. Pina la urma mi-a spus scurt ca nu-mi poate schimba cecurile. "But why?" am intrebat, dar n-am mai primit nici un semn ca ori el, ori tipa, nu sunt niste manechine imbracate in functionari, intr-o banca de jucarie. Am iesit cu coada-ntre picioare, cu sentimentul penibil ca sunt un metec nenorocit, dispretuit de toata lumea. N-am mai indraznit sa mai intru in vreo banca. Din pacate, insa, problema trebuia totusi rezolvata. Am inceput sa vinez iar casele de schimb. Toate erau inchise, cu obloanele trase. Ma vedeam intors la Bucuresti cu cecurile alea pe care scria clar ca sunt valabile numai pe teritoriul Frantei. Opt sute de euro dusi pe apa Simbetei. Munceam doua luni la facultate pe banii aia. Pina la urma insa, pe o straduta ingusta, intre doua baruri de sushi, am dat de o casa de schimb, in fine, deschisa. in spatele tejghelei oficia o functionara severa si blonda, la vreo cincizeci de ani, foarte fardata, strinsa intr-un taior care-i facea talie de viespe. Am stat mult la coada dupa tot felul de dubiosi, mai dubios eu insumi, cu cecurile mele prapadite, pina cind, intr-un tirziu, am ajuns in fata femeii. I-am intins cecurile, dupa care a urmat ceva de necrezut. 

Cred ca doar daca esti oprit la aeroport, bagat intr-o camera izolata si despuiat la piele, eventual cautat si cu degetul in dos dupa cine stie ce droguri, te mai poti simti astfel. Tipa a-ntors cecurile pe toate fetele, le-a gustat, le-a mirosit, le-a frecat intre degete... M-a pus sa semnez in fata ei, a confruntat zece minute semnatura mea cu cea de pe cecuri si cea din pasaport. S-a uitat, alternativ, la mine si la fotografie inca zece minute. Cu un virf de ac, a-ncercat sa dezlipeasca un colt al pozei mele, ca sa vada daca nu e lipita peste alta poza. M-a pus sa semnez fiecare cec de cite trei ori. in spatele meu se facuse coada, toti se uitau ca la urs. Ce se-ntimpla? Demascasera un escroc? Eram probabil rosu ca un rac fiert. Gagica, insa, imperturbabila, nici vorba sa-mi dea banii. Pina la urma, a apucat receptorul si a-nceput sa dea telefoane. De vreo trei ori, in locuri diferite, pin-a ajuns, pasamite, la banca unde fusesera emise cecurile. A dictat seria si numarul fiecarui cec in parte, a asteptat confirmarile, le-a notat grijuliu pe o hirtie, le-a mai confruntat o data cu seriile cecurilor si abia atunci s-a-ndurat sa scoata opt hirtii noi de cite-o suta de euro, pe care mi le-a aruncat fara macar sa se uite la mine. Apoi a trecut la clientul urmator. 

Cind am iesit in ploaie, dupa mai bine de o ora dupa ce intrasem in casa de schimb, eram darimat sufleteste si plin de o ura viscerala fata de lumea aceea cere te judeca dupa infatisare si nationalitate. Ii intelegeam pe adolescentii maghrebieni care dadeau foc masinilor prin cartierele marginase, pe comunisti, pe islamici, pe toti cei ce erau striviti de dispretul masiv al occidentalilor fata de cei care nu le seamana. Obrajii-mi ardeau de rusine si de revolta. M-am intors la hotel si am stat ore-n sir cu ochii in gol. Functionara cea blonda devenise dusmanul meu personal. As fi vrut sa ajung un scriitor celebru, numai ca ea sa-si dea seama, peste citiva ani, pe cine a umilit in nenorocita aia de zi ploioasa. Aveam un fel de reverie in care, ajuns un Marquez sau Llosa (chiar si Coelho ar fi mers, la urma urmei), intram din nou in casa ei de schimb, si toti cei ce stateau la coada ma recunosteau si se-ntorceau dupa mine... Tipa-mi cerea un autograf si eu o refuzam cu mare satisfactie... (va urma)