Cum am fost un autor de duzina (30)

Poetul Leonid Dimov isi numise unul dintre cele mai celebre poeme "Baia. O eternitate iterativa". Parisul insusi ne parea acum o astfel de realitate ce parea sa se supuna mitului eternei reintoarceri al lui Nietzsche. Haladuiam noi ce haladuiam prin provinciile indepartate ale Frantei, dar pina la urma tot la Paris, tot in Boulevard Raspail, tot in hotelul cu odai stacojii ne intorceam, ca sa avem de unde pleca mai departe. Poate ca o nevinovata curiozitate sau, din potriva, o obsesie adinca, irepresibila, care nu va lasa sa dormiti noptile, va face sa va-ntrebati cine naiba a mai fost si Raspail ssta, atit de des mentionat in periplul meu frantuzesc. N-o sa am cinismul sa va trimit la Wikipedia - nu de alta, dar sinteti la cafenea, cititi "Sapte Seri" si probabil nu aveti inca internet pe telefonul mobil - si nici ipocrizia de a ma da drept erudit universal. 

Am dat de Raspail numai ieri, citind o carte despre ecuatiile cvintice. Zicea acolo despre Evariste Galois, geniul si zurbagiul matematicii pariziene de pe la o mie opt sute si ceva, care la 20 de ani a fost arestat de regalisti pe baricadele orasului razvratit si care avea sa lase balta teoria grupurilor matematice si practica asasinatelor politice citeva luni mai tirziu, cind a fost impuscat intr-un duel "pentru o cocota jalnica". Cind zbirii reactiunii l-au umflat, se gasea catarat pe un morman de mobile si carute rasturnate, alaturi de... biologul Francois-Vincent Raspail, la fel de june, la fel de zavragiu, dar care peste ani avea sa fondeze teoria celulara in biologie. Uite ca ati aflat si cine-a fost Raspail, de la care strada si hotelul nostru isi trage numele. Dar... ce voiam sa spun? Citeva vorbe despre Dimov, daca tot am inceput cu el. Am cunoscut la viata mea, pot sa ma laud, mai multe personalitati care pentru tinerii de azi sint doar nume in istoriile literare. 

Totusi pot depune marturie ca erau oameni vii ca si ei, "imbracati in stofa", vorba lui Nichita Stanescu. Nu stiu cum o fi fost sa-l cunosti pe Eminescu, dar fireste ca l-au cunoscut si pe el sute si mii de insi, care n-au vazut in asta nimic deosebit, mai ales ca pe-atunci el nu era Eminescu, ci un ziarist dintr-o redactie, printre multi altii. Dar l-as fi putut cunoaste, sau macar vedea pe Arghezi. Vietile noastre s-au suprapus pe vreun deceniu. Pe Calinescu doar l-am auzit. Aveam cinci ani cind tata m-a luat la inaugurarea Pavilionului de mostre de linga Casa Scinteii. Era o mare de oameni, iar la megafoane se auzea un glas ciudat, pe care nu l-am uitat niciodata. Vocea aceea in falset, artificiala si grotesca, incepea pe un ton jos, suia incet pina la pitigaiere spre jumatatea unei fraze, ca sa coboare din nou la sfirsit. Urmatoarea fraza era tot din suisuri si coborisuri, si tot asa. Cuvintele nu le-ntelegeam, dar tonul vocii m-a facut sa izbucnesc in ris, la care tata mi-a tras una dupa ceafa, spunindu-mi indignat: "Nu mai ride, magarule, ca vorbeste marele George Calinescu!" 

Mai tirziu i-am cunoscut, sau i-am vazut in fuga, si pe Serban Cioculescu, Geo Bogza, Nichita Stanescu sau Marin Preda. Niciunul nu era o fiinta inaripata, ci mai curind un om obosit si stors, cu fata pamintie. Acum vreo doi ani am vorbit indelung cu Llosa. La complimentele celor din jur, raspundea cu un aer de dezolare: "Mais je suis si vieux..." Batrin era si Gellu Naum cind am respirat, de vreo doua ori, acelasi aer cu el in aceeasi incapere, trecind penibil unul pe linga altul, batrin era si Dimov. Terminasem facultatea si mergeam zilnic sa predau romana in fundul Colentinei. Ca sa iau tramvaiul de pe Stefan cel Mare, unde inca locuiam cu parintii, mergeam pe jos pina la spitalul Colentina. Acolo, venind catre mine dinspre Obor, intilneam adesea un batrin care-mpingea in fata lui un landou in care era o fetita. Barbatul cu o mare barba carunta, ingalbenita de tutun, care-i ajungea pina la briu, parea un patriarh sau chiar bunul Dumnezeu. Purta intotdeauna o camasa neagra si o legatura rosie la git. Privea distrat in jur, cu ochi cu corneea galbena, halucinati parca de continue viziuni. Batrinul ma fascina. Inainte sa stiu cine era, l-am facut personaj intr-un poem de-al meu. Chipul de neuitat mi s-a aratat in pragul usii unui apartament din blocul ACR de la Obor cind Bogdan Lefter m-a dus prima data sa-l cunosc pe Dimov. 

Am intrat intr-unul dintre cele mai simple spatii in care-am fost vreodata: camere aproape goale, o saracie demna si curata. In cea mai mare parte a timpului Dimov nu participa la conversatie - sotia si mama sotiei sale faceau seara sa inainteze. Dar din cind in cind Dimov deschidea gura si vorbea. Ceea ce spunea n-avea nici o legatura cu conversatia curenta. Erau vechi amintiri, deformate dupa logica nostalgiei si-a visului, atit de rotunde si coerente, ca puteau fi poeme insirate ca perlele pe firul tacerii. Altadata l-am vazut pe Dimov intr-o biserica, de Pasti, de fapt am dat cu ochii de el chiar in clipa in care preotul a strigat "Veniti de luati lumina!" Dimov era acolo, pe un fond de icoane stralucitoare. Ochii ii devenisera rotunzi ca la aflarea unei taine si-n ei straluceau luminitele luminarilor care se aprindeau una de la alta. Ultima data cind l-am vazut, la el acasa, m-a rugat sa citesc un poem din cartea care abia-mi aparuse. Am inceput teribil de timorat, si dupa nici zece versuri m-am oprit: era un poem de Dimov! Cititul cu fanatism al cartilor lui, in ultima vreme, ma facuse sa-l imit mai mult decit vizibil. 

Mi-am ridicat ochii din carte si l-am privit: zimbea. Din ziua aceea am incetat brusc sa-l mai citesc, si cred ca nu exista gest mai solemn de admiratie din partea unui discipol. Ca o pedeapsa, nici nu l-am mai vazut vreodata. Iar acum, la Paris, pe cind ne-ndreptam in grup catre un restaurant argentinian, pe un vint violent care scotea scirtiituri din platanii dezgoliti insirati de-a lungul bulevardelor, ma gindeam ca noi, scriitorii de duzina din "Belles Etrangeres", vom fi cindva, mai repede chiar deit credem, istorie literara ca toti cei de dinaintea noastra. Ca tineri poeti de azi, care peste decenii vor fi oameni maturi, se vor mindri ca ne-au vazut, macar pe unii dintre noi, si vor depune marturie ca am existat cu adevarat, si ca eram oameni ca si ei, imbracati in stofa. Am intrat in caldura mirosind a cartofi copti din restaurant si, asezati la masa, ciocnind minunatul vin rosu frantuzesc, m-am straduit sa mi-i intiparesc in minte, cit mai concret si cu cit mai multe detalii, pe colegii mei, pe Florin si pe Cecilia, pe Marta si pe Mury, pe Agop si pe Gabriela, si pe Simona, si pe Dan si pe toti ceilalti, pentru ca nepotii mei sa afle cum aratau. Apoi au venit fripturile de vita argentiniana, care pentru dintii mei precari s-au dovedit enigme de nedezlegat, asa ca m-am multumit doar cu cartofii cu smintina, in staniol. (va urma)