Corneliu Ulici

L-am întâlnit pe Corneliu în timpul unei ședințe foto. Între schimbarea de obiectiv a fotografului și schimbul de cămăși al lui Corneliu, îl auzeam fredonând. Am fost curioasă să aflu despre cântărețul rătăcit din el, despre actorul care înflorește cu fiecare rol și, mai nou, despre omul care va prezenta noua echipă a emisiunii „Visuri la cheie". Vă invit să îl descoperim împreună.

,,Iubesc muzica. Ea face legătura dintre creier și inimă cel mai ușor și mai direct.''

,,Atât timp cât știm să ne raportăm pozitiv și optimist faţă de ele, greutăţile ne cresc și ne dezvoltă.''

De la „Ceva bun de la viaţă“, o poveste despre visuri, greutăţi și împliniri, la „Visuri la cheie“, o oportunitate de a schimba destine, în bine. Cum a fost această călătorie pentru tine? Au fost șapte ani între cele două proiecte. O călătorie lungă și frumoasă, cu multe experienţe. 

Cele mai recente fiind Crucifixion, în care am avut rol principal și Comrade Detective, care a avut premieră la Hollywood. Am terminat facultatea în anul 2011. O perioadă m-am confruntat cu criza studentului care rămâne fără un program încărcat de repetiţii și filmări. Dintr-odată, este liber să facă ce vrea. Dar ce să faci? În România nu se fac atât de multe filme, încât să acopere întreaga posibilitate a actorilor de a juca. Au fost perioade în care nu am avut de lucru, dar mi-a fost și bine, cum au fost proiectele despre care ţi-am vorbit.

Pe lângă pasiunea pentru meșterit, ce crezi că te recomandă pentru acest proiect de suflet? 

Faptul că sunt un om normal. Un om care empatizează cu cel de lângă el, care poate să sufere sau să bucure alături de oamenii cu care intră în contact. Cunoști tu lucruri bune, frumoase și valoroase care se câștiga ușor în viaţă? Atunci, de ce să ne ferim de greutate și de suferinţă? Atât timp cât știm să ne raportăm pozitiv și optimist faţă de ele, greutăţile ne cresc și ne dezvoltă. Asta învăţăm și de la oamenii pe care îi întâlnim în emisiune. Întâlnim familii ce trec prin situaţii care te fac să te întrebi „cum puteţi face asta cu zâmbetul pe buze?“. Este o alegere.

Ce așteptări ai de la tine în „Visuri la cheie“? 

Mă aștept să duc mai departe moștenirea pe care a lăsat-o Dragoș Bucur, și anume aceea de a aduce bucurie în vieţile oamenilor pe care îi întâlnim și ale oamenilor care ne urmăresc. Oameni care simt împreună cu noi entuziasmul renovării, posibilitatea unui nou început și a visurilor împlinite. Îmi doresc să fac asta cât mai bine, în felul meu și cu ce mi-a dat Dumnezeu.

Cum este lumea actoriei? 

Lumea actoriei în România nu este cea pe care și-o imaginează oamenii văzând filmele de la Hollywood. Este o luptă foarte mare. Suntem mulţi actori și puţine job-uri. Am colegi și colege foarte buni în meseria lor și care lucrează foarte puţin. Pentru noi, meseria este o misiune. Fie că ai de lucru mai mult sau mai puţin, o faci știind că este ceea ce trebuie să faci. Îţi dorești să dai cât mai mult din ceea ce ai, să fii acolo, implicat. În actorie îţi pui la bătaie fizicul, psihicul și toate abilităţile tale și îţi dorești să le dezvolţi prin cât mai multe experienţe. Ca să poţi spune o poveste, ai nevoie să fii provocat.

De ce ar trebui să-l privim cu uimire pe actorul care creează, pentru noi, o altă lume? 

Nu ar trebui. Îl privim cu uimire dacă reușește să ne facă să îl privim astfel. Ca să fim din ce în ce mai buni, pentru noi trebuie să fie o competiţie. Nu cred că publicul ar trebui să ne dea circumstanţe atenuante sau să se ridice în picioare și să aplaude la spectacole mediocre. Nu știu dacă facem asta dintr-un umanism universal, de a nu-l supăra pe celălalt, dar atunci când ceva ţi se pare ceva greșit, cred că trebuie să îţi spui părerea. E nevoie de o critică constructivă și studiată, ce presupune o cultură din partea spectatorului, dar ajungem să transformăm actorii în eroi și poate că nu suntem tot timpul. Aș vrea să fiu aclamat doar atunci când am performanţă. Și ca să îţi răspund la întrebare, avem nevoie de adevăr. Iar dacă tu te lași uimit ușor, nu îi dai adevăr actorului. Astfel, el nu poate să se analizeze corect și nu poate să crească.

Care sunt actorii tăi preferaţi? De ce? 

Marian Râlea îmi place mult. El a venit primul în minte, în acest moment. Poate și pentru că am văzut de curând un scurtmetraj cu el, în care mi-a plăcut ce a făcut acolo. Iar dintre străini, Christoph Waltz.

Sfatul tău pentru tinerii aspiranţi la actorie? 

Mai degrabă se pune problema de etică, de valori și de curăţenie. În momentul în care alegi să te faci actor, nu stai să te gândești la asta. Eu am devenit actor dintr-o raţiune banală, pentru că mă uitam la filme și mi-ar fi plăcut să fiu în locul lor. Un sfat pentru ei ar fi să se asigure că nu o fac din teribilism, pentru că a te apuca de actorie și a te dedica acestei meserii înseamnă o viaţă de sacrificiu pe multe aspecte și s-ar putea să însemne una cu multe oscilaţii. Guerrilla style.

Dacă nu te alegea actoria, ce meserie ţi-ai fi ales? 

Tâmplăria. Mi-ar fi plăcut să lucrez cu lemnul. Să-l tai, să-l miros.

Ce îl bucură cel mai mult pe Corneliu Ulici? 

Să știu că fac o treabă bună. Să știu că fac bine ceea ce fac.

Care este motto-ul tău în viaţă? 

N-am unul overall. Am avut câte unul pentru fiecare moment din viaţa mea. Acum este vorba despre decizii.

Un fun fact pe care nu îl știm despre tine. 

Nu știu să spun bancuri, dar mă străduiesc.

Ce ai și ţi-ai dori să nu ai?

35 de ani.

Ce nu ai și ţi-ai dori să ai? 

Copii.

Ce sfat i-ai da adolescentului Corneliu Ulici? 

Învaţă să cânţi la chitară, asta le atrage pe fete. Glumesc. Mi-aș spune să nu îmi pese atât de mult de ce zice lumea. Să cred mai mult în mine.

Muzică sau actorie? 

De ce trebuie să aleg între ele? Iubesc muzica. Ea face legătura dintre creier și inimă cel mai ușor și mai direct. Ceea ce nu reușesc vorbele să facă reușește muzica.

Care este întrebarea pe care ţi-ai fi dorit să o auzi într-un interviu, dar nu ai auzit-o niciodată?

De ce vorbești atât de rar?

,,Pentru noi, actorii, meseria este o misiune. Fie că ai de lucru mai mult sau mai puţin, o faci știind că este ceea ce trebuie să faci.''

De Raluca Bălănică 

Foto: Răzvan Lupică