Aylin Cadîr: Atitudinea potrivită aduce norocul

Aylin. Mama. Cântăreaţa. Actriţa. Femeia. Un interviu care te face să îţi dai seama că, dincolo de toate rolurile sociale, Aylin Cadîr este un om simplu, deschis, frumos. Un om care ne-a spus povestea din spatele imaginilor, a vocii. Povestea prin care descoperim o super-femeie a zilelor noastre, cu bune și cu rele, cu trăiri care te duc în toate momentele unei zile din viaţa ei. Momentele presărate cu iubire, cu muncă, cu pasiune. Un interviu care îţi face cunoștinţă cu super femeia Aylin.

Prezintă-ne pe scurt femeia Aylin.
Sunt o femeie care a învăţat devreme că cel mai important lucru în viaţă este să iubești și să fii iubit. Sunt o femeie împlinită și fericită.

Acum ești mamă, cântăreaţă, actriţă, femeie. Ești româncă și turcoaică. Ce te ajută să menţii echilibrul între toate super-puterile tale?
Am o minte disciplinată și îmi place să fiu cât mai bine organizată cu lucrurile pe care le am de făcut, fie pentru mine, fie pentru familia mea. În plus, am mare noroc cu mama-soacră, care are timp să stea cu puștii mei atunci când eu nu pot. La faptul că-s turcoaică sau româncă sau whatever nu mă gândesc. Nici nu mă ajută, nici nu mă încurcă.

Hai să vorbim puţin despre originile tale. De câte ori pe an revine Aylin la originile turcești?
Dar nu plec niciodată. Ele există acolo pur și simplu.

Dar completezi tradiţiile turcești cu cele românești?
Într-un fel, da. Atunci când ne-am construit casa, de exemplu, și am ajuns la faza de amenajare, am ţinut foarte mult ca anumite colţuri din casă să aibă o influenţă orientală, iar inspiraţia mi-am luat-o din copilărie. Am crescut la ţară, la bunica mea, într-un sat unde locuiesc numai turci, și am ţinut tare mult să am o sobă în living, de genul celor din teracotă. Dormitorul, iarăși, are elemente de influenţă turcească. Băieţii mei poartă un nume turcesc și unul românesc (Pavel Ali și Amza Mitruţ) și îmi doresc să reușesc să îi învăţ să vorbească și turcește.

Te simţi mai autentică ca româncă sau ca turcoaică?
Știu că ce mă diferenţiază pe mine este faptul că sunt turcoaică. Dar sunt născută și crescută în România. Sunt româncă. Sau cine știe?

"Succesul trebuie să fie un rezultat, nu un ţel."

Care sunt tradiţiile din origini pe care ai vrea să le transmiţi băieţilor tăi?
Eu am crescut într-o familie conservatoare, nu am avut voie să fac foarte multe lucruri până pe la 16 ani. Mai ales fată fiind, crescută într-o familie de musulmani, există niște limitări ale libertăţilor, care atunci păreau nasoale, dar care acum cred că mă ajută. Am o rigoare care cred că e bună și care îi ajută și pe băieţi. Asta aș vrea să se lipească și de ei. Altfel, o să îi ţin aproape de toate tradiţiile cu care am crescut și eu. O să îi duc de Bayram la Constanţa, la ţară la bunica mea, să meargă la colindat; o să-i duc la nunţi turcești să mănânce mâncarea aia bună de nuntă și să asculte muzica aia specifică nunţilor turcești.

E mai angrenată atmosfera în familie de când cu al doilea băieţel?
Cred că suntem mai organizaţi acum, că sunt doi. Îmi e mult mai ușor cu al doilea pentru că deja știam ce urmează. Nu e nimic mai frumos și mai natural decât să fii mamă!

Ce ai redescoperit sau descoperit la tine de când ești mamă?
Am descoperit că oboseala este o treabă relativă. Am o definiţie pentru ce înseamnă să fii mamă. Știi că ești mamă atunci când, deși te doare tot corpul, n-ai dormit bine de nu mai știi când, ţi se pare că ești la capătul puterilor și te întinzi un pic, dar chiar atunci începe puiul să plângă sau are nevoie de tine, te ridici fără să crâcnești și ești lângă el gata să îi acorzi toată atenţia ta.

Vorbeai de stricteţea impusă de către părinţi mai devreme, dar din adolescenţă ţi-ai început cariera muzicală. Te au lăsat părinţii să faci muzică?
Părinţii mei știau că îmi place să cânt dintotdeauna. Așa că atunci când s-a ivit ocazia să o fac, au fost alături de mine. M-au lăsat să plec la București, ceea ce este paradoxal. Cât eram acasă abia puteam pleca din faţa blocului și iată că la 16 ani aveam voie nu numai să plec la București, dar și să fac ceea ce îmi place cel mai mult. Au avut curaj și bine au făcut. Altfel, dacă rămâneam în Constanţa, nu cred că azi mai dădeam acest interviu.

Simţi că ai ajuns unde trebuie cu ceea ce ţi-ai propus în carieră?
Simt că e bine, dar că poate fi și mai bine și că va fi mult mai bine. Mereu mă întreb dacă sunt unde trebuie și dacă fac ce trebuie. Dar cu cât mă întreb mai mult, cu atât mai mult rău îmi fac. Până la urmă dacă ceea ce am creat mă face să mă simt bine și dacă mie-mi place îl voi scoate fără să mă întreb dacă îmi va aduce succes, notorietate sau bani.

Cât de greu a fost pentru tine să ajungi unde ţi-ai propus? Care au fost cele mai mari obstacole?
Cel mai mare obstacol al meu de-a lungul timpului am fost eu însămi, cu propriile-mi nesiguranţe. Am însă acum două superi-puteri care îmi anulează neîncrederea în forţele proprii.

Au existat momente când ai spus nu mai pot? Și cum ai trecut peste?
Când nu mai pot, mă opresc, iau o pauză și mă refugiez în ceva ce îmi face bine. După un timp revin și iau taurul de coarne.

Ce crezi că lipsește în comunitatea românească de femei?
Cred că lipsește diversitatea. Cele mai multe persoane publice se aseamănă una cu cealaltă în idei și interese. Aș vrea să văd mai mult curaj.

Ce ai vrea să transmiţi fetelor din generaţiile mai mici legat de putere, încredere, ce înseamnă succesul?
Le-aș zice să găsească o activitate pe care să o stăpânească foarte bine, să fie foarte bune într-un domeniu. Asta le va da încredere. Într-o relaţie femeie/bărbat e mai bine și mai sănătos să îi dai impresia că el deţine puterea. O femeie care nu e măcar un pic vulnerabilă nu mai e feminină. Succesul trebuie să fie un rezultat, nu un ţel.

Erai genul acela de fetiţă care visa la Hollywood?
Nu. Nu am crescut cu visul american. Și nu cred că soluţia e să mergi acolo să îţi încerci norocul. Cred că trebuie să fii unul dintre cei mai buni la tine în ţară, pentru ca așa vor afla despre tine și potenţialii producători sau regizori străini.

"Nu e nimic mai frumos și mai natural decât să fii mamă."

Care au fost oamenii care te-au ghidat în drumul actoriei?
Primii cu care am interacţionat au fost profesorii mei - Catrinel Dumitrescu și Emil Hossu - și cei cu care am lucrat în televiziune. Am avut norocul să joc în "Cu un pas înainte" când eram încă studentă și asta a fost o altfel de școală, care m-a pus faţă în faţă cu profesioniști de la care am învăţat din mers. Întâmplător, povestea era chiar despre o școală de teatru și dans.

Apoi un rol major în dezvoltarea mea ca actriţă l-a avut Horaţiu Mălăele, pe care l-am cunoscut la filmările unui alt serial tv și cu care continui să lucrez și în prezent. Primul spectacol în care am jucat cu el și în regia lui a fost "Lecţia", care by the way se va relua anul ăsta. Am învăţat enorm din lucrul cu el și din faptul că joc cu el.

Un alt om foarte important în cariera mea ca actriţă este Ion Caramitru, care m-a angajat în trupa TNB și a cărui încredere în mine o depășește pe a mea și mă face să fiu mereu la înălţimea așteptărilor lui. Dar nu aș fi devenit actriţă dacă soţul meu nu mi-ar fi băgat în cap ideea asta în urmă cu 14 ani.

Mulţi actori ar spune că nu ar putea alege între film și teatru. Tu ce crezi?
Cred că în România asta este o falsă problemă. Cei care își permit să zică lucrul ăsta sunt oamenii care au avut norocul să facă mai mult film. Și sunt foarte puţini pentru că se fac foarte puţine filme. E atâta bătaie pe roluri, pentru că sunt mai mulţi actori decât locuri de muncă, încât cred că orice actor vrea în primul rând să muncească, indiferent de mediu. Nu pot să spun că eu vreau să fac doar teatru. Asta se întâmplă acum, dar dacă voi avea ocazia să fac un rol mișto într-un film mișto nu voi zice nu. La fel și în cazul unui serial tv.

Spune-mi 3 lucruri pe care ai vrea să i le spui tinerei Aylin.
Distrează-te mai mult! Nu-ţi fie frică de nimic! E bine ce faci!

Pentru tine, cum se văd aproape cei 17 ani de când faci muzică?
Am evoluat foarte mult. Am început în adolescenţă, într-o trupă care cânta pop - se și numea POPS. A fost fain, a fost o adolescenţă extraordinară. Cine nu își dorește la 17 ani să fie într-o trupă și să cânte pe scenă? După ce trupa s-a spart, am învăţat că procesul de a ajunge pe scenă durează și asta e bine. Lucrurile bune cer timp și începuturile sunt mereu cronofage. Acum am ajuns la înţelepciunea, poate, de a face ce vreau și ce îmi place. Cum spuneam mai devreme, dacă mie îmi place, atunci îl voi arăta și publicului meu.

De: Evelina Chirica

Foto: Dan Nichitiu

Styling: Zinaida Anastasiu

Make-up: Mirela Vescan

Hairstyle: Mădălina Fediuc (Beauty District)