Micul Tibet, un ținut legendar ascuns între văi impresionante

Cine a citit Șapte ani în Tibet – sau a văzut măcar filmul – sigur s-a visat pentru o clipă un mic Heinrich Harrer. Eu sigur am făcut-o. Am ajuns să văd Tibetul, pe care cu tristeţe l-am găsit prea chinezesc pentru gusturile mele. Căutându-l în continuare, am aflat că regatul tibetan se întindea odinioară și mai spre vest, de-a lungul lanţului himalayan, în valea Spiti, acum pământ indian.

Femeie din Spit 

Fată din Mud

Peisaj din Valea Spiti

Ţinutul de Mijloc, așa cum se traduce Spiti, este unul în care vârfurile munţilor își schimbă culoarea după starea zeilor care le sălășluiesc, iar trecătorile sunt făurite dintr-o suflare de regi în căutarea iubirii. Misticismul plutește în aerul rarefiat și rece al deșertului alpin. Revenind cu picioarele pe pământ, Spiti este un Mic Tibet.

Pornim spre Spiti pe calea mai lungă. Dintr-un Delhi teribil de cald și umed, spre Chandigarh, apoi cu un soi de mocăniţă spre Shimla, fosta capitală de vară a Indiei britanice. De aici ne ia vieţile în mâini Rupesh, șoferul nostru pentru următoarele zece zile. Călătoria pe drumurile înguste, săpate în stâncă, unele dintre cele mai periculoase din lume, este o trecere lină de la hinduism la budismul tibetan. Sari-urile sunt înlocuite de dorus, pături colorate de lână, și de basheri din catifea verde, purtate pe cap de toţi locuitorii regiunii Himachal Pradesh, tăcuţi și demni, ca toţi oamenii de la munte. Intrăm în valea Kinnaur, vestită pentru livezile ei de meri și cireși, la altitudini de peste 3.000 m, pentru pădurile de pin cu maimuţe pe post de veveriţe și pentru templele înalte din piatră și lemn, profilate pe vârfuri de peste 6.000 m. La Sangla ne taie calea o procesiune religioasă. Nu reușim să aflam despre ce e vorba, dar avem prilejul să vedem o comunitate strânsă, care sărbătorește în liniște. E clar, nu mai suntem în India!

Urcând spre nord, drumul se apropie mult de Tibet, motiv pentru care străinii au nevoie de un permis special, ușor de obţinut în Recong Peo. Treptat, verdele lasă locul unui pământ arid, cu văi înguste și munţi înalţi: platoul tibetan, adăpostit de azurul intens al cerului himalayan. La Nako, micul sat ridicat în jurul unui lac sacru, ceasul se dă înapoi până în secolul al VIII-lea și intrăm într-un labirint de străduţe pline de stupe în miniatură și de roţi de rugăciune mani la fiecare intersecţie.

Dansatoare la Kye 

Femeie din Sangla

Drumuri spitiene

Satul Mud

Nako

Roti sau Chapati

Pastor în PIn

La Sumdo, vechiul drum indo-tibetan al britanicilor se sfârșește. Începe valea Spiti. Prima oprire este la Tabo, una dintre cele mai vechi mănăstiri budiste din Himalaya. Stupe și temple de lut austere privite din afară. Trecându-le pragul, intri într-o mandala tridimensională. Statui ale celor mulţi bodhisattva și picturi murale colorate, vechi de o mie de ani te lasă fără cuvinte. Mai departe, la Dhankar, vechea mănăstire străjuită de colţi ameninţători ne pune pe tavă de la înălţimea ei panorama râului Spiti, care arată ca o împletitură de păr cărunt lăsată să curgă pe spatele bătrân al Himalayei. Am înţeles de mult de ce Rupesh, cel mai calm și priceput șofer în viaţă, își face rugăciunea în fiecare dimineaţă, înainte de a băga cheia în contact. De multe ori, drumul cu o singură bandă este tăiat de râuri, iar camioanele venite din sens opus ne obligă să ne dăm în laturi pe ultimele pietricele ce ne despart de hăul de sute de metri. Privind în jos, imaginile sunt ca din avion. Dar suntem liniștiţi, Rupesh aplică sfaturile „If it’s not a rally, just enjoy the valley” sau „Better reach home in peace, not in pieces” scrise pe panorile drumarilor. 

Ieșim din valea Spiti pentru o evadare în valea Pin. Brusc, peisajul se schimbă complet, munţi brăzdaţi de riduri adânci și o explozie de vegetaţie, cel puţin comparativ cu restul văilor. Satul Mud, la 3.780 m, este înconjurat de plantaţii de mazăre, de un verde crud. Casele albe din lut, cu brâuri roșii și negre, sunt acoperite pe margine cu legături mici de crengi, în rest cu bălegar pus la uscat, bun combustibil pentru iarnă. Fiecare arborează un steag colorat de rugăciune, unele cu o coadă neagră de iac în vârf. Gazda ne primește la ea în bucătărie și ne învaţă să gătim chowmein, tăiţeii tibetani cu legume, și cel mai aromat ceai masala. 

Reveniţi pe malurile râului Spiti, ajungem la Kaza, capitala regiunii, bază pentru drumeţii către câteva locuri deţinătoare de recorduri: Langza, unde, la cei 4.325 m ai săi, poţi găsi fosile marine; Hikkim, unde domnul Chhering este de 34 de ani poștaș la oficiul poștal de la cea mai mare altitudine din lume, 4.440 m; Comic, satul situat la cea mai mare altitudine din lume – 4.513 m – la care ajunge un drum, în a cărui mănăstire am avut singura şansă de a vedea enigmaticul leopard al zăpezii, din păcate doar în forma împăiată.

Valea Mud

Curte la Kye

În valea Kinaur

De departe cea mai dragă experienţă a fost noaptea petrecută la mănăstirea-fortăreaţă Kye. Cea mai importantă din Spiti, ridicată la cea mai mare altitudine, 4.166 m, copiază parcă vârful de munte cu care se învecineză. Urcușul gâfâit pe coamele din jur, rătăcirea drumului în noapte, cerul stropit cu Luminiţele Căii Lactee, micul dejun cu tsampa, făină de orz prăjită, și ceai săratcu unt, specific tibetan, mâncat în bucătăria complet înnegrită de fum, dansul cu măști pentru alungarea răului, dar mai ales spectacolul vesel al novicilor luând masa pe terasa suspendată deasupra văii argintii a râului sunt amintiri foarte clare pe ecranul pleoapelor mele.

Ultima noapte din vale o petrecem într-un cort, la 4.300 m, lângă lacul glaciar Chandra Tal, lacul lunii, sfânt pentru spitieni, înconjurat de pături imense de flori-de-colţ și de şasemiari şi gheţari grandioși şi aromat de cel mai gustos dal bhat mâncat în India. Nu înainte de a trece pasul Kunzum, 4.550 m, colorat de sutele de steaguri de rugăciune, deschis doar patru luni pe an, din iunie până în septembrie.

Rupesh ne trece şi pasul Rohtang, ne salută cu spitianul Julley! şi ne lasă în ceaţa fumătorilor de hașiș din Manali, de unde un autobuz de noapte ne întoarce în mult prea agitatul, prea indianul Delhi. Pe drum, plănuim deja viitoarele călătorii în mult mai cunoscutele Ladakh și Kashmir. Pentru că simplitatea peisajului selenar al Himalayei şi a oamenilor trăitori aici camuflează o profunzime care nu poate fi descoperită dintr-o dată. 

Fată în Hikkim

 Valea Pin

Rupesh, ghidul nostru

Livezile din Kinnaur

Terasa de la Kye

Text și foto de Mihai Codrescu