Dincolo de nori: o călătorie pe Kilimanjaro

Aceasta este o poveste nu numai despre o călătorie pe cel mai înalt multe al Africii, ci și o poveste despre colegialitate, echipă și aspirații. La începutul lui 2016, în birourile companiei UPC din România, se năștea o idee: ce-ar fi să facem un program intern, cu etape, ai cărui câștigători să plece într-o aventură fantastică, pe vârful Kilimanjaro? Ideea s-a pus în practică și, în luna august a acestui an, un grup de colegi din UPC, 15 la număr, alături de CEOul companiei, Robert Redeleanu, și de alpinistul Alex Găvan, au atins pământul roșu al Africii. Hemingway scria în Zăpezile de pe Kilimanjaro: „imens cât lumea, măreț, înalt și necrezut de alb în soare”. De fapt, în limba oamenilor care trăiesc lângă muntele cel mare, numele e din două cuvinte, Kilima și Njaro, și lingviștii au încercat de-a lungul timpului să descifreze sensul acestora.

Una dintre variante, pornind de la limba populațiilor Chagga, este „acel loc care înfrânge și păsările”, referindu-se la dimensiunile muntelui și la ascensiunea lui dificilă, chiar cu „aripi” la purtător. Și totuși, temerari există, care-și pun aripi simbolice și „atacă” muntele, astfel încât Kilimanjaro este, dincolo de legendă, cel mai înalt munte al planetei noastre care poate urcat până în vârf de oameni care nu sunt alpiniști de profesie, sportivi cu antrenament, ci oameni în formă și cu multă voință. Există mai multe rute care duc spre vârf, cele mai populare sunt Machame și Ma- A rangu. Cea din urmă este mai dotată turistic, cu cabane, care au chiar și energie electrică. Deși nu e un munte care necesită competențe de cățărător, numai 60% dintre cei porniți să cucerească vârful ajung acolo.

All for Kilimanjaro este numele unui proiect intern al UPC care a avut ca finalitate o călătorie pe Kilimanjaro. A fost o experiență, dincolo de exoticul ei, cu profunde consecințe umane.

Restul renunță, mai ales în ultima parte a călătoriei, în ascensiunea finală, care se face, de obicei, începând de după miezul nopții și necesită forță, nu numai fizică, dar mai ales psihică. Altitudinea mare, urcușul mai abrupt, solul dificil, privarea de oxigen sunt provocările cele mai mari despre care povestesc cei trecuți prin această experiență. Andrei Gherasim, unul dintre membrii expediției UPC, povestea că fără ghizi, porter și sprijinul colegilor le-ar fi fost imposibil să ajungă sus. „Pe munte am devenit o familie, iar fiecare dintre noi aveam grijă de celălalt. Întrebări de genul: «Hei neața, cum te simți?», «Te doare ceva, ai dureri de cap?», «Ai dormit bine, poți să respiri?» erau deja în repertoriul nostru zilnic, iar faptul că simțeai un minimum de interes din partea lor îți dădea multă încredere și siguranță în tine. Cele mai grele momente au fost în noaptea ascensiunii, când am început să resimt efectele altitudinii: presiune ușoară în zona tâmplelor, oboseală crescută, lipsa poftei de mâncare și deshidratare. Toate acestea făceau ca urcarea să nu se mai termine. Și aici, echipa a avut un rol esențial. Ne încurajam reciproc, ne interesam de sănătatea celuilalt, iar glumele schimbau atmosfera, uneori, dură a nopții. Ajuns pe creastă, după o urcare de aproape 7 ore, corpul era epuizat și știam că mai avem cel puțin 45 de minute până în vârf. Doar îmbrățișarea colegilor și vorbele lor îmi mai puteau reîncărca bateriile. În vârf, abia reușeam să ne mai ținem pe picioare. Am făcut poze, am plâns, ne-am îmbrățișat și ne-am dat seama că unul fără celălalt nu am fi reușit.”  De altfel, călătorii care se încumetă să cucerească Kilimanjaro vorbesc în general despre sprijinul de care ai nevoie de la ceilalți. Și Sabina Bălan, din grupul UPC, a descris asta plastic, referindu-se la ultima porțiune de mers: „În noaptea ascensiunii spre vârf, m-a ajutat foarte mult ritmul impus de grup și mersul în șir ca o omidă imensă. Nimeni nu încetinea, nimeni nu se grăbea.”

Drumul până la vârf e un spectacol fără egal al naturii. Se traversează păduri tropicale bogate, platouri alpine acoperite de flori în culori electrice. Se trece pe lângă formațiuni de stâncă parcă modelate de un sculptor suprarealist și se admiră ghețari impunători. Irina Zinculescu a descris experiența ca pe una inedită, departe de zona ei de confort: „Durerea fizică a fost mai mare decât mă așteptam și, pe lângă toate astea, aș adăuga că a fost greu să stăm departe de «tehnologie». Ce am câștigat? Pot să spun că mi-am îmbogățit sufletul cunoscând niște oameni deosebiți. Cuvintele sunt prea puține pentru a descrie porterii și ghizii. Aceștia, fără voia lor sau fără să își propună, mi-au dat anumite lecții despre lucrurile cu adevărat importante în viață: sănătate, simplitate, afecțiune și înțelepciune.” 

Și în capătul acestor experiențe a stat Uhuru Peak. La 5.895 de metri. Atingerea unui obiectiv. Împlinirea unei dorințe. Depășirea propriilor limite.