5 lucruri de știut despre antricot

Pe Șoseaua Nordului, într-o zonă mai mult decât selectă a Bucureștiului - iar ambianţa e așijderea, pe terasa restaurantului vezi oriunde ai întoarce capul VIP-uri de azi sau de ieri - se găsește restaurantul cu specific italian La Fattoria. Amplasamentul e minunat, nu neapărat pentru faptul că se află într-o zonă de fiţe, ci datorită vecinătăţii cu parcul Herăstrău: liniștea din parc se transferă și la terasa Fattoria, transformând-o într-un loc extrem de potrivit pentru desfătări de prânz ori de cină. Meniul, suficient de bogat pentru a satisface exigenţe serioase, completează imaginea unuia dintre reperele gastronomice din zona de nord a orașului. 

Am fost de mai multe ori acolo și nu mi-a părut rău. Prima oară, dacă îmi amintesc bine, am avut o întâlnire de business, așa că n-am pus accent pe degustare, mărginindu-mă la o porţie de „insalata con petto di tacchino”, mai pe românește, un piept sănătos și savuros de curcan, servit cu avocado, rucola, portocale, stafide și muguri de pin, pe care l-am făcut să alunece graţie unui pahar pântecos de Aperol, din care am sorbit alene. Desigur, deschisesem cu bruschete, un aperitiv banal, dar pe care îmi place să-l testez în restaurantele italienești deoarece mi se pare că dă măsura pe care o are bucătarul faţă de detalii - ca să-l parafrazez pe amicul Răzvan Exarhu, mâncare rafinată poate face oricine, dar hai să-i vedem pe bucătari când au ceva simplu de preparat!

Ulterior, am sărit cu seninătate peste deschidere, iar meniul meu a arătat, invariabil, astfel: un aperitiv Gin Bombay (v-am mai spus că ginul pare să fi devenit vedeta acestei veri?); la fel principal, „entrecote di manzo”, adică antricot de vită cu cartofi la cuptor, servit cu „insalata verde” (simplu și sănătos - salată verde, rucola și valeriană). Iar la final, un digestiv, respectiv, fie am dat peste cap un Romanian Grappa, fie un Limoncello ca la mama lui.

5 lucruri de știut despre antricot

1. Antricotul de vită e partea cuprinsă între două coaste de vită, de-a lungul coloanei vertebrale.

2. „Antricotul cu floare” reprezintă o denumire populară, indicând grăsimea din carne. În funcţie de furajarea corespunzătoare a vitei, grăsimea va spori suculenţa cărnii.

3. „Marmorarea” desemnează grăsimea intramusculară a cărnii de vită, și aceasta depinzând de hrana animalului. Dacă s-a hrănit preponderent cu iarbă sau fân, aspectul de placă de marmură al grăsimii intramusculare va fi mai puţin prezent.

4. Antricotul de vită cel mai gustos e cel preparat la grătar, și gătit mediu e cel mai savuros. Chiar dacă în România sunt frecvente opţiunile „în sânge” sau „foarte bine făcut”, vă recomand calea de mijloc. Antricotul mediu făcut e și bine făcut atunci când la mijloc are o culoare roz după ce a fost preparat.

5. Prepararea antricotului nu e o mare filozofie, cu condiţia să nu pui carnea în tigaie imediat după ce ai scos-o din frigider (carnea are nevoie să respire) și să o întorci frecvent de pe o parte pe alta (astfel se va pătrunde ca lumea în interior, iar crusta nu va fi crocantă și nici arsă).

De Horia Ghibuțiu