Setea frivolă a muntelui de sare

De câteva luni, mă visez frumoasă. Ca și când somnul ar așeza un filtru peste chipul meu: mi-ar șterge încruntarea de pe frunte, ar liniști conturul nehotărât al pomeţilor, mi-ar îmblânzi linia bărbiei și m-ar învălui într-o lumină de Sânziană.

Mă văd mlădie și graţioasă ca o nimfă plutind printre obiecte, lăsând în urmă parfum de lotușiși fericire. Nu sunt mai tânără, ci doar mai limpede. Nu sunt alta, așa cum se întâmplă deseori în vis: să iei alt chip și altă formă, ci eu, aceeași, spălată în lumină. Și sunt împăcată.

Poate că visul meu nu e decât o oglindă în mijlocul apelor tulburi și prea mâloase pe care le traversez fără de voie acum și încă o vreme; o oglindă în care mă spăl, ca să accept lumea să fie. Ori poate e o reacţie firească în faţa trecerii timpului, un semn că setea frivolă a muntelui de sare începe să se stingă. Am citit undeva că oamenii în vârstă sunt mai mulţumiţi cu trupul și chipul lor decât cei tineri, că se văd frumoși, atrăgători, armonioși.

Poate că asta mi se întâmplă și mie: încep să îmbătrânesc și să mă plac, numai că acceptarea vine-întâi în vis. Dar oricare ar fi explicaţia, finalul e același: lumina dimineţii îmi sfâșie filtrul și mă văd așa cum sunt. Brăzdată. Acum, voi nu trebuie să mă luaţi foarte în serios. Nu mă chinuie nicio criză existenţială majoră și în general mă împac destul de bine și cu vârsta, și cu calul lui Dumnezeu - e de dar, nu prea-l caut la dinţi. Doar uneori. Dar chiar și-atunci îl hrănesc cu puţină admiraţie - aprinsă, mă scutur de pielea cea rea și, gata, galopez mai departe. Apropo, de aveţi prin buzunare oareșce complimente bune de folosit - nu, nu din alea expirate - vă rog, trimiteţi-mi-le. Nu strică niciodată. Mersi. Așa deci. Unde rămăsesem? 

Ah, da: criza existenţială ce nu trebuie luată în serios. Păi, hai să vă spun: în dimineaţa în care m-am văzut cu Noe, una din prietenele mele bune, eram într-o astfel de cădere liberă, după ce mă văzusem prea frumoasă în vis și prea obosită la trezire. Încercasem să-mi spăl cu apă dezgustul de pe chip - da, în dimineaţa aceea eram tare supărată pe lume -, numai că scârba nu trece cu apă și săpun. Așa că mi-am pus ochelarii de soare să-mi acopere măcar jumătate de faţă și-am ieșit.

Ne-am întâlnit și am băut cafea. Ea a vorbit, eu am tăcut. Ea a mâncat un tiramisù, eu am tăcut. Ea a răsfoit niște reviste, eu am tăcut. Apoi m-a luat cu ea.

Am mers în vizită la niște tineri. Erau frumoși amândoi. Nu erau un cuplu. Parcă îmi explicase pe drum (sau mai înainte?) că sunt clienţii ei (Noe a mea e mare și tare în PR), medici esteticieni, grozavi, relaxaţi, care fac minuni (pleci de pe masa lor de operaţie cu pătrăţelele gata formate pe abdomen), numai că vorbele ei mi-au intrat pe-o ureche și au ieșit pe alta. În dimineaţa aceea în capul meu nu aveau loc de-atâta scârbă. Am intrat. Ei au zâmbit, eu am tăcut. S-au prezentat, eu am tăcut. M-a prezentat Noe. Eu am zâmbit tăcut. 

Ne-am așezat. 

Pe masă erau prăjituri, hârtii, reviste, poze, apă și două proteze mari de sâni, din silicon de ultimă generaţie, ca niște imense bile antistres. M-au fascinat, dar am tăcut. Mi-au dat un pahar cu apă. L-am băut. Ei au vorbit. Mult. Și mi-a plăcut. Vocile lor sunau armonios, ca un cântec vesel, iar când râdeau - că râdeau mult -, ritmul era vioi, ca într-o ploaie de vară.

M-am relaxat. În urechi îmi pocneau bule de șampanie. Am întins mâna spre bucăţile mari de silicon și-am început să le frământ. Erau ca plastilina, numai că mult mai... Mai cum? Am început să caut cuvântul potrivit în gând, iar jocul acesta m-a acaparat în totalitate: erau mai elastice/catifelate/conturate/ ferme/apetisante/erotice/voluptuoase. Da. Ăsta e cuvântul. Erau mai voluptuoase. 

Uluitor câtă satisfacţie îţi poate stârni găsirea cuvântului potrivit! Voluptuoase. Plimbam cuvântul asta în minte, încercând să-l armonizez ritmului vorbăriei din afară, când am observat că "afară" se lăsase liniștea. Ceilalţi tăceau și mă priveau cu ochi mari cum frământam protezele de silicon zâmbind tâmp. Sângele mi-a năvălit în obraji. Ca să salvez situaţia, am deschis pentru prima oară gura și a zburat o prostie. Iată ce a urmat:

Eu: Am înţeles că sunteţi fani ai implanturilor mamare.

Tăcere prelungă, jenantă, uimită. Apoi El (pe numele lui, Dr. Khalid Al-Falah), cu un zâmbet îngăduitor, pentru care îi sunt etern recunoscătoare:

El: Nu a spus nimeni așa ceva. Noi nu suntem fanii implanturilor mamare, dar femeile din Romania sunt, așa că ne conformăm dorinţelor lor. (Și special ca să mă scoată din încurcătură.) Probabil ţi-ai dat deja seama că protezele din mâna ta sunt o variantă mult îmbunătăţită a protezelor din anii '80-'90, fie că vorbim despre aspect, fie că ne referim la consistenţă.

Mulţumesc, Khalid! Habar n-ai cât îţi mulţumesc. Atât de mult, încât, din recunoștinţă, încerc să mă dau interesată și-mi storc mintea anapoda pentru încă o întrebare.

Eu: Dar despre silicoanele în fesieri ce părere aveţi? Ups! Cea de-a doua întrebare e încă mai penibilă decât prima.

El: E o operaţie cu o posibilă evoluţie bună și cu rezultate extraordinare, dar rata complicaţiilor, descrisă de literatura de specialitate, este destul de mare. În general, noi nu dorim să ne asumăm acest risc.

Din nou, tăcere. Oamenii așteaptă. Noe mă încurajează din priviri. Eu tac. Ei zâmbesc, eu tac. Toţi așteaptă, eu tac. Și dintr-odată înţeleg: sunt aici pentru un interviu. Asta îmi povestise Noe pe drum, despre asta mi-a spus când a mâncat tiramisù, de asta a adus cu ea teancul de reviste, despre ei mi-a povestit la cafea, Iar eu am tăcut. Se vede treaba că tăcerea nu e întotdeauna de aur. Mă adun și recurg la întrebarea de criză, aceea care m-a scos întotdeauna din orice încurcătură:

Eu: Cine e pentru voi cea mai frumoasă femeie din lume? 

El și Ea - pe nume Dr. Nico Ferariu (în cor): Mama. 

Râd amândoi cu poftă. Râd și eu și hohotul îmi spală mintea.

Ea: Fiecare om e frumos în felul său unic, iar eu asta încerc să văd în fiecare pacient. Relaţia medic-pacient trebuie să fie, în opinia mea, una foarte sinceră și apropiată. Cum altfel poate o femeie să-ţi explice ce nu-i place la sânii ei sau la nasul ei, cum nu-i plac burta lăsată și gușa, cum ar putea un bărbat să îţi expună nemulţumirea legată de părţile lui intime, de exemplu, dacă tu nu te conectezi uman cu ea sau el? Uite, pe tine, de exemplu, ce te nemulţumește? Eu (încerc să glumesc): Că nu mă pot aduna să fiu deșteaptă. (Apoi serios.) Am o perioadă tare tulbure. Nu mă mai recunosc. E ca și când imaginea din oglindă nu corespunde cu cea din capul meu. Conturul e același, dar detaliile mă omoară, îmbătrânesc.

Se privesc. Ea se ridică, mă ea de mână și mă duce într-o încăpere alăturată. Închide ușa. Eu tac. În urechi îmi pocnesc bule de șampanie. De dincolo de ușă vocile se aud armonios, ca un cântec vesel. Ca o ploaie de vară.

Later edit: Doar ca să știţi, în continuare mă scald în ape tulburi. Totuși, de câteva zile, mă văd frumoasă. Ca și când s-ar fi așezat un filtru peste chipul meu, care mi-a șters încruntarea de pe frunte, mi-a îmblânzit linia bărbiei și m-a învăluit într-o lumină de Sânziană. Nu sunt mai tânără, ci doar mai limpede. Nu mă văd alta, ci eu, aceeași, spălată în lumină. Și sunt împăcată.

Bănuiesc că visul pe care vi l-am povestit era... o problemă de vârstă. Bănuiesc că setea frivolă a muntelui meu de sare nu se va stinge niciodată. Dar știu (fără urmă de bănuială) de unde să-i dau apă.

Scris de Lioara Bradu

Fotografii: Getty Images