Când vezi roşu

Toată copilăria am râvnit la rujul roșu al mamei. Era un Elizabeth Arden de culoarea mușcatelor. Aveam patru ani când l-am așezat în viitorul meu pe un soclu, și-n fiecare zi mă ridicam pe vârfuri, căznindu-mă să cresc mai repede să-l pot atinge, să-l folosesc.

Mă imaginam la 18 ani purtându-l, asortat la rochiţa mea favorită – cea din tul roz, care ar fi trebuit să crească odată cu mine, obligatoriu – și la pantofiorii cu puţin toc, primiţi de la Iepurașu: un soi de Alice crescută absurd în Ţara Minunilor, cu buze ca focul. Dar tocmai buzele astea ca focul aveau să-mi deschidă zodiile, aveau să-mi așeze lumea la picioare și, mai cu seamă, aveau să-mi aducă la braţ – căci în braţe nici nu puteam concepe – pe Făt-Frumosul-meu, băieţelul cu clop de oșan ce locuia într-un coș cu mere roșii, în cartea mea cu poze.

Apoi mama a renunţat la rujul roșu, nu știu din ce pricină, iar fascinaţia mea s-a îndreptat către una dintre prietenele ei. Uneori, când veneam de la școală, o găseam în bucătăria noastră, învăluită în fum de ţigară, parfum scump și vorbe multe. Atunci mă așezam pe un scaun în faţa ei – exact în faţa ei – și nu mă mai dădeam dusă de-acolo cu orele... Nu-mi mai amintesc cum o chema. De fapt, nu-mi amintesc prea bine nici cum arăta. Când mă gândesc la ea, văd doar o gură imensă, perfect conturată, intensă, superbă, ce însângera tot ce-i stătea în cale: ceștile de cafea, pahărelul de șampanie, mucurile de ţigară, obrajii mei și multe căsnicii din liniștitul nostru oraș de provincie.

La 17 ani, când am venit în București, am stat în gazdă la Stela – Dumnezeu s-o odihnească. Profesoară de psihologie în tinereţe, de o cochetărie ieșită din comun, cu o minte ca briciul și o eleganţă pe care numai la regina Ana am mai întâlnit-o, Stela era genul acela de femeie peste care timpul a trecut cu dragoste și i s-a ascuns undeva în străfundul ochilor – cu iubiri, cu patimi, cu povești, cu bune cu rele, cu totul, de când priveai în ei, stârnea în tine potop de fluturi. Dar nu în ochii Stelei priveam eu. Ci în gura ei roșie, din care ieșeau în neștire povești. Parcă o văd și acum: dreaptă, fascinantă, splendidă, stând în bucătărioara obosită, înghesuită între aragaz și masa mult prea mare, sorbindu-și amintirile colorate în roșu cardinal.

Apoi s-a întâmplat... ceva. N-aș putea spune exact când anume am început a mă dezbrăca de îndrăzneală. Poate când cuvintele au început să-mi alunece dinspre buze în vârful degetelor, așternându-se pe hârtie. Ori poate atunci când ochii au început a-mi crește peste măsură și gura mi s-a închis. Cert este că, tocmai când aș fi fost suficient de crescută și responsabilă pentru a mă ruja, am descoperit puterea și plăcerea de a fi (uneori) invizibilă și-a trebuit s-aleg. Am renunţat la rujul roșu chiar înainte de a-l folosi. Pentru că, vedeţi voi, cu buze de foc poţi fi oricum, oricine, orice, numai nevăzută nu. 

Rujul roșu e o declaraţie, o provocare, o carte de vizită pe care trebuie să ţi-o asumi. Și când o faci, trebuie să fie al grande: fără reţineri, fără pudori, fără regrete. Trebuie să fii conștientă că, purtându-l, atunci când vei intra-ntr-o încăpere, toate privirile se vor întoarce spre tine. Make-up artiștii spun că cel mai greu este să alegi nuanţa potrivită de roșu, aceea care să se potrivească cu pielea și cu fizionomia ta. Eu cred că singurul lucru ce contează în toată această alegere este atitudinea. Ori mie tocmai atitudinea asta, îndrăzneala, încrederea nemăsurată îmi lipsește. Dar azi am ieșit în lume cu ruj roșu pentru prima oară. Ce m-a făcut să mă răzgândesc? Am citit o poveste minunată scrisă de Petronela Rotaru despre Nora Iuga – două femei fenomenale, fără frică de roșu, în care doamna Iuga vorbea despre eros și vârstă, despre invizibilitate și singurătate, despre vorbe și viaţă, despre felul perfid în care timpul încearcă să stingă văpaia din noi (e minunat; merită citit; îl găsiti pe blogul Petronelei) și am realizat că vreau să ard. Încă vreau să ard. Că încă nu am explorat totul, nici înăuntrul, nici în afara mea. Că există multe faţete ale personalităţii mele pe care încă nu le cunosc. Iar dacă un ruj roșu le poate scoate la suprafaţă, merită să risc. 

Cum m-am simţit? Dezbrăcată, expusă, vulnerabilă – nu sunt obișnuită cu un grad atât de ridicat de atenţie – și foarte vie. Atât de vie, că m-a apucat frica. Dar nu renunţ. Uneori îmi place joaca de-a Alice cu buze roșii, care, deși nu a însângerat nimic și pe nimeni, poate să aducă potop de fluturi cu poveștile ei. Nu într-o bucătărioară obosită, ci la cea mai mare masă la care s-au servit povești vreodată. Apoi mă fac invizibilă la loc.

CARE-I TREABA CU RUJURILE

Nimic nu e mai senzual decât noul Dior Rouge de la Christian Dior. Atât am avut de spus.

Realitatea: rujul roșu arată bine numai pe buze perfect hidratate. Graţie uleiurilor din seminţe de struguri și sâmburi de caisă, balsamul de buze de la Caudalie hidratează și repară buzele în profunzime. Se găsește în farmaciile Help Net.

Vivid Matte Liquid, Maybelline, deși vine în formulă lichidă, are culori îndrăzneţe și intense, splendide.

Indiferent dacă folosești ruj au ba, garantez că vei fi cucerită de exfoliantul de buze Lip Scrub, Christian Breton. Conţine ulei de cocos, amidon de orez și extracte dintr-o mulţime de plante binefăcătoare.

De vei folosi glossul Read My Lips de la The Balm, lumea-ţi va sorbi vorbele direct de pe buze. Asta a sunat cam forţat, nu? Atunci să spunem doar că arată grozav, e confortabil și se aplică extrem de ușor. Mai bine?

Infaillible Sexy Balm de la L'Oréal e disponibil în culori năucitoare. Rezistă chiar și unei seri pasionale. Iar buzele vor fi hidratate 12 ore.

Nu diamantele, ci rujurile Ultra Color de la Avon sunt în ziua de azi cele mai bune prietene ale unei femei: te aduc în lumina reflectoarelor, îţi hidratează buzele și nu te trădează niciodată.

Pare un balsam de buze, dar are o culoare intensă precum un ruj. Se numeste Kiss Me Balm și e disponibil la Sephora. Îl poţi folosi simplu sau poţi aplica un alt ruj deasupra – va rezista mai mult și vei obţine o culoare unică, numai a ta.