Nicicând toamna nu fu mai cărnoasă

În ultima zi din septembrie mi-am propus să testez unul dintre cele mai noi restaurante deschise în acest oraș. Nu știu dacă am apucat să vă povestesc, dar când am început să scriu despre mâncare, să tot fie vreo 15 anișori de atunci, jinduiam în secret să fac o hartă a localurilor bucureștene – și atunci era dificil, deși Centrul Vechi abia prindea contur culinar. Acum mă tem că e aproape imposibil, la ritmul în care se deschid cârciumile – planul rămâne în picioare, dar ca să iasă un proiect exhaustiv, ar trebui să-mi iau vreo trei lunișoare sabatice în care să testez de dimineață pâ nă sea ra, la finele cărora aș îngroșa rândurile corpolenților din familie (etalonul de siluetă masculină „numai bine” în semna, cu decenii în urmă în familia mea, un bărbat falnic și rumen de gras). 

Dar m-am luat cu vorba în loc să vă recomand un restaurant dintr-un lanț vast din București, un local în care specificul bucătăriei românești e reinterpretat în stil urban, să se sature întreaga familie, dar și corporatistul dornic și de alte bucate decât salatele în care i se înfig colegele aflate la dietă. Noul City Grill se gă seș te în mallul din Băneasa, la etajul 1, dacă permiteți o referință culturală, lângă Diverta, și are 110 locuri, într-un spațiu berechet. În mixtura cosmopolită din mall,  restaurantul vine cu o propunere autentic românească, așa cum nu prea găsești în zonă. Am deschis cu o limonadă – o vadră suplă din care am sorbit agale – și cu o cafeluță, ca să omor timpul până când venea comanda (nu mă grăbeam, aveam timp suficient până la vizionarea de presă a noului film de Almodovar, în care facem cunoștință cu niște fursecuri galiciene deosebite; dar să lăsăm recenziile culinare din filme pe altă dată!). 

Nu a durat mult până să vină comanda, cât să citesc din ziarul restaurantului – faină inițiativă! – despre nea Ion, cel mai bătrân ospătar din România, care s-a pensionat, dar tot mai bate kilometri întregi la Caru’ cu bere, cărând tone de halbe. Și a venit comanda, aleasă din meniul de specialități, anume, un platou de toamnă. O desfătare a papilelor gustative, un paradis al proteinelor, o „gustare” sardanapalică (a mers bine și pe Facebook, fiind că nu m-am abținut de la a stârni pizma postând o poză, n-o mai reproduc aici, fiindcă nu întrunește exigențele tiparului). 

Micul ospăț cântărind un kil conținea micii lui Iordache, cotlete de berbecuț, frigărui de berbecuț, pastramă de oaie, brânză de burduf, mămăliguță friptă, sos de usturoi cu smântână. Îmi veți ierta exprimarea plastică, am mâncat de-am spart! O notă deosebită pentru micii lui Iordache (nu știu cine a fost, dar merită menționat la loc de cinste), care combină vită cu miel. Dacă vă e poftă, meniul de la City Grill Băneasa vă stă la dispoziie și cu alte variante de mititei, cu denumiri pitorești și savori cu personalitate: mici (picanți, din vită și porc) de Lehliu Gară, loc nemuritor în peisajul românesc de Tanța și Costel ai lui Ion Băieșu, mici (vită și porc) de Obor, de unde-mi fac piața și, uneori, dacă am un oaspete de peste hotare, nu ne sfiim să luăm niște mititei la botul calului, mici de Medgidia (oaie, porc și vită). Altă notă distinctă: mămăliga friptă, pe care am tăiat-o cubulețe, pe care le-am tăvălit pofticios în sosul de smântână și usturoi, ca să alunece mai bine pastrama și frigăruile.

Mustul must have: Și cu ce puteam încununa această biruință cu bucate pur românești decât cu un comandament de sezon, mustul nostru cel de toate toamnele? Am închinat nu unul, ci două pahare de must dulce și delicat pișcăcios la limbă în cinstea lui Radu Anton Roman, la care mă gândesc de fiecare dată când mă dedulcesc la mâncare pur românească și de la care am aflat de o delicatesă fanariotă, pre numele ei muhalebiu, care e o budincă de must, la care voi reveni cândva, ca s-o ocrotesc de uitare.