Urzelile puterii

Neuro-marketing. Oamenii au învăţat că, în media mai ales, anticiparea corectă a publicului reprezintă cel mai eficace mijloc de capitalizare. La 24 mai s-a lansat interfaţa în limba română Netflix, iar Jonathan Friedland, director de comunicare, spune că nu numărul de abonaţi îl interesează, ci cât timp petrece românul pe Netflix. Și, adaugă, românul stă mult pe Netflix. Pe Netflix înseamnă, cred, pe conţinut Netflix, pentru că House of Cards se poate urmări, evident, și altfel decât oficial. Important e altceva: atașamentul, poate adicţia. Deși începutul a fost greu.

Vă amintiţi cum acest serial cu patent britanic (locul 84 din 100 cele mai bune programe BBC ever) a fost unul dintre puţinele rateuri ale PRO TV, care l-a programat în sezonul 3 și l-a scos apoi repede. Pentru un public generalist român, Culisele puterii – cum fusese botezat în română – era prea serios: prea multe legături cu o politică în detaliu pe sol nord-american, prea insolită relaţia (iniţială) cu politica conservatoare britanică de după Thatcher. Nimic românesc aici. Voinţa de putere e abstractă, formele ei locale seamănă prea puţin între ele. Politica de marketing Netflix ţine cont de obiceiuri de consum. Sezonul 5 a fost lansat la 30 mai, totul dintr-o dată. Te uiţi cât ai timp, cât încape, nu-ţi mai dau câte o felie pe săptămână, uite: „Pune laba, ia cu botul/Şi-nghite oul cu totul.” De remarcat că HBO stă la pândă: nu e Twin Peaks o operă tăiată abuziv în bucăţi? House of Cards îl are pe un Kevin Spacey magistral și cu părul albit. O are pe Robin Wright, lupoaică de stepă.

Actriţa se plângea recent de salariul mai mic pe care-l ia în comparaţie cu partenerul ei, deși i se spusese că vor câștiga la fel. Machism într-un serial macho. Îl are pe Paul Sparks, a cărui relaţie cu personajul lui Robin, Claire Underwood, se desenează eufemistic. Are un plot mediu-complicat, în primă instanţă frământat cu aluatul matricei britanice, după care tot mai emancipat și deopotrivă de criticat. Are tehnică green screen pentru decoruri spectaculoase. Btw, Rusia s-a opus oficial, în 2015, ca echipa să filmeze în sediul Naţiunilor Unite. În sezonul 5, Frank/Francis Underwood e președintele Americii, adică lider. Aici ar merge o paralelă cu The New Pope, de unde ar reieși că realismul nu-i mereu cea mai bună cale spre un film bun. 

Știm că, după primele trei sezoane, scenaristul s-a schimbat. House of Cards e creaţia lui Beau Willimon, care acum a plecat să facă un serial despre colonizarea planetei Marte. Sezonul 5 încearcă să profite de alegerea lui Trump la Casa Albă, pentru a face din film un soi de Chestiunea zilei premium. ICO e Statul Islamic, războiul împotriva lui declarat de Underwood seamănă cu cel declarat de Trump. Cuplul prezidenţial continuă să ţină afișul, nimic de zis, dar serialul e în pană de figuri memorabile, de umor, după cum e într-o oarecare pană de idei, ca și cum ar aștepta de la realitate să livreze scenariu.

Ideologic vorbind, filmul e un revelator: critici din partea stângii au venit de la bun început, de pildă de la Huffington Post, cu ecou dâmboviţean la vremea lor. Ce fel de critici? Randy Shaw vorbește despre o „utopie republicană” care nu ţine cont de realităţile sociale din State și se bazează pe o mitologie populistă lider vs popor, fără activiști sociali. La noi a scris Costi Rogozanu. Lucrurile trebuie puse la locul lor însă. Un House of Cards progresist ar vira înspre documentar și-ar pierde publicul – majoritar – care se uită doar ca să încerce afecte puternice, dar comode. Nu reiau teoria lui Eco din „De la supraom la Superman", dar un lucru e clar: un astfel de serial nu putea fi decât despre Putere și trebuia lucreze cu elemente narative verificate. Mai mult, inspiraţia shakespeariană despre care vorbesc alţi critici (Richard III mai ales) înscrie filmul într-o filiaţie estetică dezinteresată de idealurile de emancipare moderne.