Te-ai prins în/de urzeală?

Când un papagal îi spune altuia, într-un film de desene animate, ''Îţi pute gura'', râdem. Ne putem gândi și sobru, conceptual, la insolitare, și apoi ne putem explica de ce copiii noștri nu mai par atât de naivi cum eram noi la vârsta lor. După ce secolul al 19-lea a alcătuit figura copilului și i-a băgat în cap că e inocent, sensibil, de pe altă planetă, una din care au dispărut grijile etc., secolul 21 vine să-i arate pe ce lume trăiește.

Dar toată teoria asta nu face doi bani dacă nu ne uităm prin sufragerii, să vedem ce mai fac părinţii. Acolo unde s-a dus lupta conștiinţelor morale în secolul trecut, pereţii au început să se coloreze. Afișele cu vedetele nu dispar odată cu coșurile de pe faţă, pentru adulţii care suntem. Nimeni nu mai salvează lumea, intelectualii nu-și mai sparg capul cu pro- sau contra-revoluţia. Toată lumea stă frumos pe canapea și zapează pe ecranul telefoanelor, într-o concentrare distractivă de la mize înalte. Sigur, părinţii ăștia știu și ei carte. Dar sunt niște părinţi cărora le place să se joace. 

Poate de-asta Urzeala tronurilor are o audienţă imensă, aș zice: 10 milioane de privitori pe episod și încă 6 pe streaming numai în State. Sezonul 7 se anunţă antepenultimul din filmul cult al anilor 2010. Actorii sunt mai bine plătiţi, cei mai bine plătiţi, laudă Ţie, spectator, care faci ca producătorii să poată oferi 2 milioane de ce-o fi protagoniștilor pe episod. Numai că Urzeala nu e tocmai un basm. Ok, filmul provine dintr-un fantasy, A Song of Ice and Fire, de G. R. R. Martin, acest Tolkien american, dar asta nu-i de ajuns pentru succesul lui. Încerc niște argumente, într-o ordine aleatorie.

Urzeala narativă. Trei planuri narative mari cu mitologie tare: cele șapte regate cu tronul lor de fier; exilul de unde se întoarce succesorul (ameninţarea); în fine, persistenţa unui Nord macho, cu creaturi fantastice și cu o iarnă care ameninţă să cuprindă tot tărâmul. 

Personajele. E clar, dintre toţi eroii - care mor pe capete, și vorbim aici chiar despre protagoniști uciși, așa încât filmul să evite simplismul telenovelei - cel mai atractiv e Peter Dinklage, piticul macho (1,35 m). Își merită milioanele. Urzeala distribuie câteva june talente: Sophie Turner (Sansa Stark) e născută în 1996, cu toate că în serial apare o femeie matură, pregătită să conducă afacerile unui regat. E sora vitregă a lui Jon Snow, jucat de Kit Harington, un puști de 31 de ani. La fel ca Emilia Clarke, tot din 1986, în rolul hotărâtei blonde platinate Daenerys Targaryen, la care vine John Snow să ceară ajutor. Mai e ceva la construcţia personajelor: pâlpâie în ele o ironie permanentă. Cersei, de pildă, care-și răzbună fiica ucisă, e atât de redundant crudă faţă de victima Ellaria, încât ironia devine cumva la fel de evidentă ca o glazură de zahăr pe marginea unui pahar de limonadă. Subtil, dar destul pentru a nu cădea în excesul fără conștiinţă al telenovelei.

Raportul fantastic/realist. Dragonii și toate creaturile ieșite din computer apar  rar. Prezenţa lor e destul de discretă pentru a nu transforma filmul într-un serial Disney sau într-un blockbuster, chiar dacă Daenerys Targaryen are, hotărât, o alură de divă snowboarder parașutată într-un castel gotic construit pe vreo coastă de Islandă ameninţată de troli.

Dialoguri. Deși multe dintre ele nu sunt mai mult decât funcţionale, te poţi trezi cu turnuri literare, cu referinţe înalte, sau cu aluzii la actualitatea mondială, toate asta ca un clipit de pleoapă adresat celui care știe. Pe dos, scenele tari de sex par desprinse din Basic Instinct, kitsch asumat așa, dăltuite în roca rece a decorurilor. Cred însă că mare parte a fandomului de acum vine - ca mereu la televiziune - ca efect al obișnuinţei. 

La al șaptelea sezon, motorul merge bine, fiecare știe ce are de făcut, surprizele se înscriu și ele într-un orizont de așteptare. Unde mai pui că-l poţi vedea în premieră la 4 dimineaţa, pe răcoare, luni de luni.

Scris de Alexandru Matei

Cover: Getty Images