Infernul Nordului, numai în noul sezon Vikingii

Eram curios să văd Vikingii. Nu pentru că aș fi urmărit celelalte patru sezoane și nici măcar pentru că astă-vară am văzut minunile arhitecturale din Palermo-ul normando-arab. Da: normanzii/vikingii s-au plimbat nu glumă și s-au aciuat undeva unde nimic nu seamănă cu ce crezi c-ar fi fost plaiurile vikinge. Am vrut să văd Vikingii după ce-am citit interviul din Adevărul cu Michael Hirst, realizatorul și scenaristul serialului (dar și al Tudorilor), premiat de altfel cu Emmy pentru ambele producţii. Și ca să-mi confirm/infirm prejudecăţi.

Fascinaţia Nordului e inutil de glosat. O avem în Urzeala Tronurilor și în tot imaginarul istoric pe care-l sorb minţile copiilor noștri. Un film cu același titlu a rulat, chiar și la TVR, în anii '60, cu Tony Curtis și Kirk Douglas (filmul era din 1958), iar în rolul legendarului rege Ragnar Lothbrok juca simpaticul Ernest Borgnine.

Vikingii de astăzi e un film istoric, fără fantastic. Cromatica maniheistă, cenușiu metalic/străluminare bruscă, ca-n limburile Infernului la întretăierea cu Paradisul, adăpostește scene tăiate cu un fel de îndemânare de pădurar, nici prea lungi, nici prea scurte, cu hărnicie, care se opresc în cadre largi pe detalii de mimică și pe interacţiuni de personaje 1/1, din care cresc semnificaţii aparte.

Bunăoară: ne aflăm în momentul în care fiii regelui Ragnar devin ei înșiși cuceritori. Ivar cel fără de Oase ajunge cu armata în York, unde trece prin sânge și sabie adunarea credincioșilor aflată la o slujbă creștină. Scena principală dezvoltă câteva ramuri: la un moment dat, o tânără saxonă rănită îl imploră pe un viking să o omoare, dar războinicul se lasă cucerit de frumuseţea femeii și își suspendă gesturile de prădător. În alta, preotului i se smulge crucea. 

Scenele nu-s întâmplătoare, pentru că aici se înfruntă două credinţe. Hirst explică în interviu: „o religie tânără (creștinismul, n.n.) se răspândea pe glob, principalul motiv fiind intensitatea cu care oamenii credeau în ea, iar Heahmund (episcop, personaj nou în serial) avea să reprezinte acest lucru pentru mine - creştini dedicaţi intră în contact cu pagâni la fel de dedicaţi religiei lor. Aceasta a fost povestea din spate.”

Deși fără libertinajul verbal din Urzeală și, desigur, cu un buget mai mic (40 milioane pentru primul sezon, am citit), Vikingii propune acum un personaj aparte, interpretat de tânărul actor danez Alex Høgh Andersen (n. 1994), care-l întruchipează foarte bine pe Ivar Ragnarsson, unul dintre fiii lui Ragnar, a cărui poreclă - fără de Oase - trimite la impotenţă. Personajul istoric compensează lipsa erecţiei fizice cu ambiţia politică, iar actorul danez îi imprimă o carismă aparte. Ceea ce reușește să ni-i facă simpatici pe ceilalţi eroi supermacho care par fie medievali, fie, pentru noi ăștia post-modernii, niște punkeri descreieraţi descinși pe tărâmuri sumbre și întorși la unelte primordiale.

Ambiţia sezonului cinci - cel puţin penultimul, pentru că al șaselea e deja pe drum - este lărgirea orizontului geografic: se va filma nu doar în Irlanda și Franţa, ci și în Islanda, în Finlanda, în tot Nordul. Pe scurt, de la distribuţie la decor, avem o saga a unui Nord istoric, realizată cu simţ al sacrului, cu precizie psihologică care strânge public important și-n Canada (filmul e canadiano-irlandez), dar și-n State. Și care mai are și o coloană sonoră mișto, interpretată de grupul norvegian Wardruna, specializat în muzică nordică tradiţională.

Scris de Alexandru Matei, profesor universitar