Discovery și Google au lansat o serie TRVLR, în VR

Eram curios. Nu atât de curios încât să-mi iau Cardboard-ul de pe Google sau Daydream de pe Gear VR sau, în fine, Oculus Rift de pe HTC Vive - adică nu atât de curios încât să mă scufund în percepţia VR. Immersive experience, așa sună. Seamănă cu sexul oare ? Nu daţi cu parul, e o analogie spontană și inocentă.

În materie de conţinut, televiziunea inovează încetișor, pe termen lung. Dar în formă, acolo unde totul pare că există de la sine, provocarea e mult mai mare și noutatea e mai evidentă. Discovery și Google tocmai au lansat o serie TRVLR, în VR, pe care o putem vedea mai oriunde, fie pe stil vechi, fie în 360°, cu instrumentele de mai sus. În acest moment, povestea asta se află la început. YouTube și Facebook și-au lansat aceste servicii în 2015, pe vremea când rubrica de faţă tocmai începea. Vimeo și-a lansat-o în martie anul ăsta. Ceva mai înainte, au apărut camere omnidirecţionale pe unele modele de smartphone-uri - iPhone 4, 4S și Samsung Galaxy Nexus.

Pare că scriu despre gadgeturi și nu despre televiziune, păcatele mele. Vine însă un moment în viaţa de cronicar în care tehnica ne ia faţa și devansează orice logică. Credem că vorbim despre televiziune, dar genul emisiunii despre care vorbesc chiar rămâne secundar în faţa formei. OK, unul dintre cele 38 de episoade TRVLR ne duce în castelul Corvinilor de la Hunedoara, asta ca pretext pentru acroșarea publicului românesc. Desigur, putem vorbi despre un soi de emisiune travel, episoadele ne poartă pe toate continentele și ne prezintă tot felul de obiceiuri. Dar fiţi atenţi la acest citat: "Programul îi va purta pe telespectatori dincolo de ecranele televizoarelor, proiectându-i direct în vieţile unor localnici din toate colţurile lumii". 

Cum adică dincolo de și direct în? Pe de o parte, imaginea panoramică. Știţi ce-i aia, trebuie c-aţi făcut poze panoramice. E ca și cum vezi roată stând pe loc, deși tu nu poţi avea experienţa asta. În consecinţă, dacă te uiţi la castelul de la Hunedoara fără utilajele de imersie sugerate, vei avea senzaţia că vezi tautologic: de patru ori simultan, în aceeași scenă, un strigoi iese pe o ușă (aceeași ușă de patru ori). Castelul apare, în chiar prima scenă, ca și cum ar fi investit de o privire reptiliană. Într-un racursiu mobil, lung și brusc. Ca și cum ţi-ar intra locomotiva aia în gara La Ciotat, pe la 1899. Dar tu, telespectator de azi, știi acum că e vorba despre o ficţiune, una care nu se întemeiază pe stilistica autorului, ci pe exploatarea capacităţii tale perceptive, prin niște cârje tehnice.

Denumirea VR 360° este de altfel contestată, pentru că ar fi o realitate incompatibilă cu numele. Pe de o parte, la 360°, poziţia privitorului este multiplă dar fixă în același timp, depinzând de poziţia camerelor, ale căror vederi sunt mixate. Pe de alta, VR înseamnă experienţă, iar aceasta presupune o vedere naturală, antropomorfică, care nu poate fi suma simultană a unor poziţii diferite. De altfel, 360° îţi poate da și așa-zisul rău de mișcare, ceva de genul ameţelii resimţite când citești în mașina aflată în mers. Dincolo de aceste experienţe, ceea ce-mi apare înnoitor aici este un soi de dezvăluire a limitelor privirii și trupului. 

Putem ocupa poziţii imposibile până acum - prin vederea roată de pe loc - și putem pipăi realitatea pe care practic n-o mai admirăm, ceea ce aruncă în relativ o întreagă istorie a perspectivei. Provocarea viitorului mi se pare, de-acum, producerea de conţinuturi adaptate acestei forme. Așa după cum televiziunea nu putea fi teatru TV, VR 360° nu mai poate fi televiziune în sens istoric. Poate vom afla ce într-o viaţă de rubrică - sau poate doar copiii copiilor.

Scris de Alexandru Matei

Alexandru Matei este profesor universitar, preocupat de media, în special de televiziune. Este autorul unei cărţi despre TVR, "O tribună captivantă".