Recenzia filmului ”Sieranevada”

Comedie neagră și umană, pentru unii, dramă existențială ușurată de speranță, pentru alții, Sieranevada, regizat de Cristi Puiu, adună în jurul unui parastas o familie a cărei funcție de exorcizare sau epifanie, după caz și după rost, se activează cu atât mai mult, cu cât numărul membrilor crește și, totodată, cu cât își încurcă și-și descurcă drumurile biografice, într-o aproape completă omisiune a defunctului Emil.

În fond, despre omisiune este vorba în familia lui Lary și în filmul lui Cristi Puiu. Fiece relație e devoalată parțial și gradat, iar fiecare glumă livrează nu o poantă,ci un pont, asta dacă noi, spectatorii,avem răbdarea și atenția să nu sărim cu eticheta și cu judecata. Într-un apartament cu 8 uși, care deschid câteva probleme și ascund alte câteva, prezența defunctului se suprapune peste cea a spectatorului, martor al falselor chestiuni arzătoare, al omisiunilor și lămuririlor amânate, al recuperării unui adevăr pervertit sau smintit de un prezent nerezolvat.

Familia și moartea sunt foarte strâns legate în filmele lui Puiu, chiar și în Marfa și banii avem familia care îndeamnă, condamnă, salvează și diferite momente duse în proximitatea morții pentru a cântări mai bine viața, într-un fel. Moartea domnului Lăzărescu venea pe fondul unei înstrăinări și însingurări față de familie, în vreme ce Aurora traduce asceza unui individ greșit judecat și înțeles mai ales de familie (în varii grade de rudenie),asemenea autorului filmului, de altfel (lipsa de compromisuri la nivel estetic a lui Puiu e aproape egală cu cea a personajului).

Sieranevada ne restituie nouă spectatorilor, un rol important, acela de a observa de pe margine, ocazie cu care am putea privi cu îngăduință, înțelepciune și tandrețe către celălalt, însă ne trezim că ne ia judecata și gura pe dinainte. Puiu ne dă ocazia în acest circ domestic să renunțăm la dubla măsură, dar ispita e prea mare. Filmul creează ocazii multiple, marcate prin trei momente-cheie(în care râsul din sală se cam risipește) în care acest du-te-vino al (pre)judecăților ne îngăduie să ne revizuim părerea despre ei, dar mai ales despre noi.

Aurora, film extrem de curajos și anapoda priceput, ar putea fi ajutat de Sieranevada, care ar veni în sprijinul descifrării legăturii între familie și moarte, atunci când familia poate fi salvare, dar și condamnare, când familia poate deveni sursă a binelui, dar și adăpost plăcut răului.

Distanța pe care o așază CristiPuiu la începutul filmului, în secvența netăiată, de mai binede 7 minute, ne instalează pe noi, spectatorii, în postura de observatori, care, pe de-o parte, n-ar trebui să ne aruncăm  repede să credem că știm, săpunem etichete și să rezolvăm problemele altora, pe de altă parte, n-ar trebui să cădem în ispită și să nu vedem bârna din propriii ochi, ci doar paiul din ochiul soțului, copilului, vecinului etc. E calea minimei rezistențe. Sau o fi frica, așa cum spune unul dintre personajele lui Puiu.