Jason Bourne. Reîntâlnirea dintre actorul Matt Damon și regizorul Paul Greengrass

Reîntâlnirea dintre actorul Matt Damon și regizorul Paul Greengrass, după două dintre filmele din serie, The Bourne Supremacy (2004) și The Bourne Ultimatum (2007), nu aduce mari surprize, ba chiar ar fi fost de bun augur să nu se fi pus de acord să-l mai facă și pe al cincilea din franciză.

Paul Greengrass (Captain Phillips, United 93) a fost adus de producători pentru Bourne, cu o solicitare specială de stil, și anume, o anumită privire și un gen de coregrafie proprie documentarului. Astfel, a devenit o amprentă personală a lui Greengrass filmarea din mână, alertă, realist (chiar dacă din unghiuri improbabile, dacă nu chiar imposibile pentru un realism asumat), cu care, de pildă, filmează baletul cafturilor între Bourne și inamici (bătăi din care câteodată nu înțelegem mare lucru), dar care tăiat alert și fără muzică creează tensiunea de care spectatorii au nevoie. Asemănător se întâmplă cu urmăririle cu mașini, motociclete sau alte vehicule pe care Greengrass le concepe cu multe camere, deci multe unghiuri, într-un montaj dibaci care a schimbat într-un fel fața filmelor de acțiune.

Toate bune și frumoase, dacă toate ar servi unei cauze, însă miza narațiunilor (ce au la bază personajul creat de scriitorul Robert Ludlum) a fost una extrem de clasică, simplă și fără prea mari bătăi de cap. Ce se întâmplă însă în cel mai recent film, Jason Bourne, este de un simplism, naivitate și, uneori, chiar lipsă de logică sau bună măsură a lucrurilor. Importanța persoanei lui Bourne și a identității lui (mai țineți minte, așa a început?) devine enervantă, mai ales că descoperirea misterului identității lui Bourne este străvezie, dacă nu ridicolă și surprinzătoare. Avem parte, spre exemplu, de două urmăriri, una în Atena, alta în Las Vegas, care se lasă cu multe pierderi omenești, pagube colaterale, doar pentru că CIA vrea să îl lichideze pe Bourne, fără alte comentarii. Pe de altă parte, avem totuși un comentariu, subțirel, neplauzibil și rizibil, în subplotul filmului, în care un mare conducător al unei rețele sociale, „Deep Dream” (cine i-a găsit numele?), e gata să dezvăluie public, la o uriașă reuniune, faptul că va renunța la prevăzuta colaborare cu CIA, pentru că nu pot construi „o soțietate fără moral și fără prințip”.

Modul în care Greengrass face film de acțiune a creat epigoni (nu-i nimic rău în asta, dimpotrivă) și, mai mult decât atât, ar putea produce și câteva titluri memorabile (măcar pentru memoria de scurtă durată, deh!), dacă cineva și-ar bate, totuși, capul și cu o poveste cu miză, conținut și noimă.