Inimi cicatrizate

Scriitorul Max Blecher moare la 29 de ani, în 1938, de tuberculoză osoasă sau morbul lui Pott, cum i se spunea. Emanuel, personajul din romanul pe care Radu Jude îl adaptează liber, Inimi cicatrizate, asemenea autorului, petrece o perioadă lungă de timp ţintuit într-o carcasă ghipsată, la orizontală, pe gutieră (pat-cărucior), acolo unde scrie, mănâncă, doarme sau are insomnii, râde și plânge, face amor sau încearcă să seducă, recită versuri, citește și face politică, bea și se bucură, nu mai visează și nici nu-i e frică, tot de acolo face și spune bufonerii, amendează suferinţa și persiflează moartea, supravieţuiește cu și prin ironie. Iar aici, în această ireverenţă faţă de suferinţă și victimizare, Jude și Blecher se întâlnesc. Astfel, construcţia lui Jude vine în ton și vână cu dorinţa lui Blecher, adicătelea, mai mult în spirit decât în literă (pentru cititorii care și-ar fi dorit o mai fidelă adaptare), și explorează și exploatează cinematografic „...această irealitate și evenimentele ei fantastice”, așa cum notează Blecher, într-o scrisoare către Sașa Pană.

Ca și Aferim!, Inimi cicatrizate poate fi numit film istoric și poate fi privit și discutat renunţând din start la ideea că accesul nemijlocit la trecut este posibil și reprezentarea istorică este realizabilă. Filtrarea, obstrucţionarea și manipularea adevărului, piesele lipsă și suprapunerile interpretărilor anterioare fac, pe scurt, irealizabilă o mărturie justă. Ca și în filmul precedent, dar aici mai abitir, Radu Jude ţine morţiș să ne facă atenţi din timp în timp că ceea ce privim e cinema, este construcţie și interpretare. Bunăoară, de la aspectul academic, pătrat al imaginii, și la cadrele lungi și aproape toate fixe, care induc starea de imobilitate și chiar „irealitate imediată”, până la compoziţii și construcţii aproape statice, Jude ne reamintește să ne dezbărăm de clișee și, în orice caz, să lăsăm la intrare orice speranţă că ne va împlini așteptările. Mai mult, ideea că trecutul nu poate fi adus pe ecran decât printr-o nouă interpretare este întărită prin construirea unor tablouri care fac apel la alte tablouri, Lecţia de anatomie a doctorului Tulp de Rembrandt și Cristos mort de Mantegna sau Portretul soţilor Arnolfini, al lui Jan van Eyck, referinţe deja investite cu interpretări multiple.

UN ALT TIP DE CINEMA

Construcţia lui Jude se îndreaptă către un cinema impur, așa cum și declară regizorul, contaminat de alte forme de expresie, de la imagini-document până la cuvântul scris, intertitlurile (fragmente din opera lui Blecher) pot funcţiona ca omagiu filmului mut, dar cu o funcţie diferită.