Shakespeare e mai important ca Dumnezeu

Shakespeare e mai important ca Dumnezeu


Howard Jacobson e britanic. Și scriitor. E evreu. Și intelectual public. E recunoscut pentru umor și cunoscut pentru pasiunea și știinţa lui despre Shakespeare. L-am întâlnit la București, primăvara asta, când a venit să lanseze Shylock este numele meu.


Ploua afară, ușor deprimant, era puţin după Ziua Europei și în București erau înfipte pretutindeni steaguri. A intrat în librărie cu soţia sa, zâmbitori și bonomi, și-am început o discuţie care cu siguranţă a fost orice, dar nu un interviu. 


Îmi pare rău că ieșiţi din UE, îi zic și-i arăt steagurile de pe Bulevardul Elisabeta. 


Pufnește, dă ochii peste cap, se dezlănţuie.


N-am avut niciun motiv bun să facem asta! Puteam să ne certăm cu Uniunea Europeană, puteam s-o împingem de la spate într-o mulţime de feluri ca să facă reforme. Vor fi reforme, de altfel, sunt sigur. Uniunea știe că trebuie să se schimbe. Dar Brexitul a fost ceva atât de brutal pentru noi înșine în primul rând. A fost ca și cum ne-am fi tăiat un braţ. Face un gest ca și cum și-ar smulge braţul care se odihnește pe un Neguţătorul din Veneţia al lui Shakespeare. 


Deci v-aţi tăiat un braţ! 

Păi, sigur că ni l-am tăiat! 


Deci e brutal, ăsta-i cuvântul! 


Pentru noi, în primul rând. Sunt mulţi britanici care cred că e-o treabă grozavă asta. Greșesc. Dar, de fapt, atmosfera legată de Brexit, în Marea Britanie, e foarte urâtă. Nu mai există o conversaţie decentă, toată lumea e violentă. Oamenii care cred că e bine că plecăm din UE nu pot suporta nici măcar faptul că sunt unii care cred că e rău să plecăm din UE. Și suntem mulţi care credem asta. O decizie nenorocită a lăsat în urmă o atmosferă foarte sumbră.


Aţi pomenit de conversaţii decente. Pierderea lor mi se pare foarte tristă pentru că oamenii trebuie să… 

Să se contrazică! 


Da, să se contrazică și să aibă o conversaţie decentă. 

A, nu, s-a ajuns ca până și în ziare majore din Marea Britanie să se vorbească despre cei care spun că Brexitul e o prostie, folosindu-se termenul de sabotori. Sabotori! Au fost judecători care au spus că referendumul a fost ilegal pentru că trebuia consultat mai întâi Parlamentul. Pe aceștia i-au numit dușmanii poporului. E așa de periculos când unii oamenii invocă poporul și dorinţele lui pentru că fix cei care spun „voinţa poporului” nu respectă poporul. De fapt, oamenii au fost minţiţi, iar unii politicieni care voiau de mult să facă asta au împins lucrurile către vot și au folosit „voinţa poporului” ca pretext. Și oricum, câteodată poporul greșește. Și e important ca unii dintre noi să spunem asta. 


Sabotori, dușmani ai poporului, voinţa poporului, sună toate ca-n interbelic, lumea a luat-o razna, dar parcă am mai văzut așa ceva în trecut. Și dumneavoastră sunteţi un autor evreu și scrieţi despre „evreitate“. Evreii au fost un dușman bun, ce dușman vor crea acum? Păi da, chiar e creat și în Marea Britanie, acum e format din toţi oamenii care nu-s de acord cu Brexitul. Suntem numiţi Elita Liberal-Metropolitană. Și asta-i foarte aproape de a spune că dușmanul e educatorul și asta e foarte periculos în acest moment. Și-n anii ’30 era asta: nu-l crede pe expert. Urmează, firește, nu crede în cunoaștere și apoi vine chiar nu crede în adevăr, acolo e Trump acum. 


Noul evreu e educatul. 

Și cu evreii, exista percepţia că sunt o elită: foarte educaţi, superiori social. Întotdeauna poţi să îi faci pe unii oameni să fie de partea ta dacă le spui că există un dușman care știe mai mult decât ei. Ce mă înspăimântă e că există un război între oameni. Trump zice că îi iubește pe needucaţi, ceea ce înseamnă că îi numește pe unii needucaţi, e o luptă între ignoranţă și cunoaștere. Și ce e revoltător e că nici măcar nu sunt ignoranţi, ci le e spus că sunt ignoranţi. Nouă, în schimb, ni se spune că suntem elitiști și condescendenţi. 


Chiar aţi scris o carte despre Trump, o poveste amuzantă… 

Da, Pussy. 


Aţi fost foarte rapid… 

Ne-am trezit în mijlocul nopţii… Arată spre soţia lui, care e așezată undeva în librăria Humanitas Cișmigiu. 


Așa, împreună? 

Era 4 dimineaţa și ne-am trezit ca și cum un duh rău ar fi intrat în dormitorul nostru. Împreună. Și-am simţit că un spirit întunecat stătea pe pieptul meu, un mic monstru era în dormitor cu noi. Ne-am dus la culcare zicându-ne că Trump n-are cum să câștige. Și-apoi ne-am trezit în mijlocul nopţii și ne-am speriat că cineva apropiat o fi murit și chiar murise cineva foarte drag nouă, Democraţia. 


Râde complice spre soţia lui. 


Fairplay-ul și Adevărul au murit. Și i-am zis soţiei, Doamne, asta e îngrozitor. Eu am scris mulţi ani în The Independent un editorial, dar ziarul se închisese. Atunci aș fi vrut să am un loc unde să scriu un editorial, aveam nevoie de asta, doar că nu poţi să faci rost de-un ziar la care să scrii peste noapte. Și soţia mi-a zis să scriu ceva, să scriu o cărticică. Eu scriu lent, termin un roman în doi ani, dar acum trebuia să scriu. M-am dus la birou, la 6 ore după ce Trump fusese ales. Am început o carte numită Pussy. Mă simţeam ca o bombă. După aceea, cineva mi-a zis că am scris o grenadă. O grenadă satirică. 


Servește cu adevărat la ceva cartea asta? 

O să-i consoleze pe cei care sunt de acord cu mine. 


Și asta e de ajuns? 

O să distreze oamenii. Unul dintre modelele mele este Jonathan Swift și el zicea: „Nu scriu să distrez, scriu să contrariez.” Am și contrariat cititori. Și i-am și înfuriat pe cei care nu-s de acord cu mine. Dar știi, nici nu-mi pasă. 


Și-atunci e numai pentru dumneavoastră? 


Da, pentru mine am scris-o. În șase săptămâni. Ţi-am zis, sunt foarte lent la scris, pe-asta am făcut-o împotriva mea. 


S-o terminăm cu toţi nebunii ăștia din politică și să vorbim și despre Shylock, evreul lui Shakespeare pe care l-aţi împrumutat ca personaj în Shylock este numele meu. Sunteţi evreu și vi se spune adesea că scrieţi despre condiţia evreului, despre ce înseamnă să fii evreu. 


Tot scriu despre asta și de fapt tot investighez asta și mă tot întreb cine e evreul? Evreul e o persoană care nu obosește să se întrebe ce este un evreu. Și sunt și grămezi de cărţi despre asta, am citit una când eram tânăr, chiar așa se chema, Ce este un evreu?. Eu nu sunt evreu religios. Nu ţin sărbătorile, nu mă duc la sinagogă, nu-mi pasă ce mănânc, nu-mi acopăr capul, nu-mi plac lucrurile astea deloc. Dar sunt evreu, e o chestiune de minte și spirit. 


                                                                                    Howard Jacobson alături de soția sa, Jeanny De Yong


Și-aţi scris acum despre evreul lui Shakespeare, Shylock… 

De fapt, am făcut parte dintr-o serie de autori care aduceau în contemporaneitate operele lui Shakespeare. Și mie mi-a picat Neguţătorul din Veneţia. Deci Shylock m-a ales pe mine, nu eu pe el. L-am făcut modern, desigur, dar într-un fel, ce m-a interesat pe mine a fost relaţia tată-fiică și m-am gândit că, în esenţă, despre asta o să scriu. Eu nu am o fiică, dar am o soră și m-am uitat la marea bătălie dintre ea și tatăl meu. Lui i-a venit atât de greu s-o vadă pe fiica lui devenind femeie și i-a fost foarte ușor să mă vadă pe mine și pe fratele meu devenind bărbaţi. Noi eram liberi. Tata a iubit-o pe sora mea, dar acolo am văzut o luptă teribilă, violentă. 


E despre copii care refuză tradiţia lupta asta? E greu să trăiești în interiorul tradiţiei? Eu vin dintr-o familie de preot ortodox, foarte religioasă, lucrurile pot deveni complicate. 

Da, parţial asta e interesant. Ah, interesantă familia ta, n-aș fi crezut. Și ești empatic și cu fiica, și cu tatăl, așa e și în carte, n-ai cum să-i judeci până la capăt pe bărbaţi în relaţiile cu fiicele lor. 


Ce facem cu tradiţia? O impunem copiilor? 

Uite ce mi se pare supărător în povestea asta. Dacă un părinte crede în ceva, trebuie să îi transmită copilului în ce crede: iată, asta e forţa noastră, de lucrurile astea ne pasă, asta credem că e bine și adevărat. Primește acest cadou de la noi. Dar dacă insiști prea mult cu asta, povestea se transformă în tiranie. Așa că, pentru fiecare părinte: cum dai mai departe morala în care crezi? Nici n-o să zic de religie. Să nu dai mai departe morala e iresponsabil și sunt atâtea exemple de copii în orașele noastre care sunt distruși pentru că nu au primit un set de valori de la părinţi. Pe de altă parte, odată cu valorile morale personale, părinţii trebuie să dea copiilor inteligenţă și o libertate a minţii nesfârșită. Alege ce vrei. Copiii trebuie să investigheze ce au primit și să aleagă cu voinţa lor, nu pot fi de acord cu părinţii doar pentru că li s-a spus să fie de acord. Nimic nu e mai cumplit decât să-i obligi pe copii să gândească ce gândesc părinţii. Asta fac evreii ortodocși. E un rău parșiv. Dar evreii, cei mai mulţi dintre ei, sunt mari certăreţi, le place să se contrazică, să se lupte pentru orice mic lucru, orice idee. Dar la evreii ortodocși există un singur adevăr, ei nu se întreabă ce a vrut să spună Dumnezeu, ei știu ce a vrut să spună. Deci au încheiat orice conversaţie înainte ca ea să înceapă, dar esenţa de a fi evreu e să dezbaţi. Să începi o controversă. 


Asta am văzut cu ochii mei în Israel, până și șoferii se opreau să se certe puţin, la început credeam că e o ceartă pe bune, după aceea mi-am dat seama că se contraziceau sportiv. Aţi vrea să trăiţi în Israel? 

Sunt evreu, dar sunt englez. Și iubesc limba engleză, e limba în care eu am învăţat și limba părinţilor mei. Ei au vrut ca eu să fiu englez și eu am vrut să fiu englez și iubesc literatura engleză. Pe Shakespeare. El e totul pentru mine. Shakespeare e mai important ca Dumnezeu. 


Ăsta e un titlu foarte bun! 


Râde. 


E al tău, desigur, îl poţi folosi. Shakespeare a spus lucruri mai importante decât Dumnezeul evreilor. Și dacă aș avea de ales între cei doi, aș alege Shakespeare. 


Sunteţi și profesor și aţi vorbit plin de emoţie despre Shakespeare. În România e o mare discuţie că e imposibil să-i mai înveţi pe copii literatură clasică. E greu, nu mai înţeleg limbaj, nu pot pătrunde sensul textelor. 


Profesorii să-i facă să înţeleagă. Nu prin tiranie, ci prin pedagogie de calitate. Eu pot să-i învăţ pe copii Shakespeare, chiar dacă e puţin dificil. Dar cine a zis că totul trebuie să fie ușor? Muncește puţin, nu spune: nu-mi place, deci nu-i necesar să învăţ. Avem nevoie de opere contemporane în manuale, dar asta cu clasicii e o insultă la adresa copiilor, la adresa inteligenţei lor. Deci presupunem că nu sunt în stare să citească nimic în afară de fantasy de secolul 21 sau cărţi Disney ori ceva pe-acolo. E șocant și rușinos. Și arată o școală care a dat greș. Am avut și noi profesori buni și profesori răi, câteodată ce făceam era foarte greu, dar chiar dacă nu-ţi mai aduci aminte nimic, îţi aduci aminte că-ţi plac cuvintele. Am cuvinte în cap de la exerciţiile de literatură din școală, când ne puneau să memorăm texte. Acum nu mai e la modă asta, dar învăţând pe de rost îţi umpli mintea și sufletul de cuvinte pe care le ai cu tine toată viaţa și din când în când le scoţi. Școala de azi a devenit ceva experimental și pune în centru elevul, nu cunoașterea. Predatul implică o autoritate care vine din pasiunea pentru ceva, pentru o carte, de pildă, și-atunci, cu pasiunea ta, îi faci pe ceilalţi să înţeleagă, îi convingi să te asculte. Suntem niște dezmoșteniţi dacă nu mai citim literatura clasică. 


Ne trebuie imaginaţie să trăim?

 Da, da, exact, ne trebuie. Suntem toţi capabili să fim mari și suntem toţi capabili să fim mici și uneori suntem lăsaţi doar să fim mici, condamnaţi de politicieni la soarta asta. Cum zice Trump: fiţi mici, fiţi needucaţi, faceţi totul cât mai strâmt. Construiţi un zid. Strângeţi-vă unii în alţii, faceţi lumea să trăiască cât mai mărunt. Lumea cunoașterii e o lume a imaginaţiei, în ea putem fi mari și, dacă ești profesor, e responsabilitatea ta să-ţi faci studenţii mai mari, nu mici. 


Cred că trebuie să ne oprim, o văd pe Ioana (n.r. Iancu, PR al editurii Humanitas) că ne face niște semne ameninţătoare. 

Râde zgomotos. 


Dacă Ioana ne lasă, putem sta toată ziua aici. 

De acord. 


Ce credeţi despre social media? Am citit un articol de-al dumneavoastră despre Linkedin și era amuzant, dar furios în același timp. Românii stau mult pe Facebook. Și eu, desigur. 

Toată lumea are o voce acum și asta nu e grozav pentru că atunci când îţi vezi cuvintele imprimate undeva, te gândești că arată bine. Eu urăsc asta, pentru că felul în care vorbim și gândim pe reţele e fix pe dos decât în literatură. Nimic nu are nuanţe, social media încurajează declaraţia. Eu zic asta. Eu gândesc asta. Decretăm, în loc să fim ironici sau autoironici. Câteodată eu scriu câte ceva în care sensul e lăsat la latitudinea cititorului. El trebuie să îl descopere. Social media nu te încurajează să afli nimic. O lume de thumb up, thumb down. Nici nu mă mir că Trump e așa fericit pe Twitter pentru că acolo cuvintele sunt sufocate, n-au nicio șansă să respire. Sigur, oamenii se folosesc diferit de uneltele astea, dar când scriam editoriale și mă uitam la ce comentează publicul, m-am prins că devenim din ce în ce mai surzi, din ce în ce mai rezistenţi la ironie, nu mai pricepem ficţiunea, luăm totul ca pe o expresie a unui sine autentic. Ori noi, când scriem, nu suntem adevăratul nostru sine. Nici Shakespeare nu era. Social media e opusă naturii curioase a inimii noastre. Avem o mare problemă. 


Chiar? 

Da. Pentru că ne încurajează să fim într-un fel foarte limitat și să afirmăm, în loc să explorăm, să opinăm, în loc să judecăm. Oamenii aleargă azi să spună ce gândesc. Dar care e valoarea acelui gând? Eu, dacă aș fi pe reţele, pe Twitter, de pildă, aș spune cele mai idioate chestii. M-aș trezi dimineaţa și aș apăsa un buton. Și-aș spune prostii. Dacă fac asta într-un roman, a doua zi mă întorc la ce am scris și aș vedea că am fost profund stupid. Și-aș fi foarte mulţumit că propoziţiile alea n-au ajuns la lume, că am putut să le rafinez, să mă gândesc la ele mai mult. 


Mă simt ca în social media acum, că trebuie să pun repede o întrebare, la care n-o să mă pot întoarce, așa că o să zic comedie, pentru că scrieţi comedie. 


Criticii literari tot timpul se plâng de literatura comică, dar oamenii îi iubesc din ce în ce mai mult pe comici. Sunt populari, apar la televizor și pe scene și oamenii ţipă entuziast când îi văd. E o mare nevoie de râs în lumea asta. Dar nu râs pe care îl citești, pentru că cititorii sunt foarte serioși. O mulţime dintre cei care citesc cărţi în zilele noastre ar fi fost preoţi în epoci trecute, iar criticii literari cu siguranţă ar fi fost niște preoţei de ţară. 


Doamne, ce răutate! Acum chiar trebuie să ne oprim din vorbit. 

Mi-a plăcut discuţia. Mulţumesc.


                                                                       Howard Jacobson alături de Ana-Maria Caia, la București


Shylock este numele meu, editura Humanitas, 2017 


În această nouă, provocatoare interpretare a Neguţătorului din Veneţia, Shylock apare deopotrivă ca un personaj de sine stătător, dar şi ca proiecţie a conştiinţei lui Strulovitch, un abil negustor de artă. Dialogurile spumoase, de un umor amar dintre cei doi reprezintă motorul ascuns al romanului, mai ales în secvenţele în care dezbat probleme fierbinţi ale contemporaneităţii: ce înseamnă să fii evreu sau să fii numit astfel de ceilalţi, modificarea relaţiilor dintre părinţi și copii sau cum se manifestă dragostea în interiorul familiei. „Howard Jacobson este în acest roman un autor mai profund şi mai amuzant decât contemporanii săi Martin Amis sau Salman Rushdie.“ (Independent on Sunday)


Bio


Howard Jacobson s-a născut pe 25 august 1942, la Manchester. A crescut în Prestwich şi a fost educat la Stand Grammar School în Whitefield, apoi a urmat Downing College, Cambridge. A predat trei ani la Universitatea din Sydney, apoi la Selwyn College, Cambridge. 


Este autorul a 14 romane, care i-au adus premii importante. Printre acestea, No More Mister Nice Guy, care deschide, în 1998, seria romanelor care îl fac celebru, Who's Sorry Now? (2002), The Making of Henry (2004), Kalooki Nights (2006, aflat pe lista lungă la Man Booker Prize), The Act of Love (2008). În 2010 i-a fost înmânat Man Booker Prize pentru The Finkler Question şi s-a aflat din nou pe lista scurtă în 2014, pentru o altă carte, J. E autorul mai multor opere de non-ficţiune și coautorul, alături de Wilbur Sanders, unei cărţi de referinţă: Shakespeare's Magnanimity: Four Tragic Heroes, Their Friends and Families (1978).



Interviu de Ana-Maria Caia

Foto Getty Images



Comentarii

Mai multe

Top 10 destinații pe care să le vizitezi în 2018

Top 10 destinații pe care să le vizitezi în 2018

Piețe de Crăciun

Piețe de Crăciun

Un an de Lucia Roșca, sărbătorit alături de clientele brandului de modă

Un an de Lucia Roșca, sărbătorit alături de clientele brandului de modă

De-a ascunselea de Crăciun

De-a ascunselea de Crăciun

Crăciunul Copiilor, un eveniment pentru copii de toate vârstele

Crăciunul Copiilor, un eveniment pentru copii de toate vârstele

Fă mișcare la birou, obligatoriu!

Fă mișcare la birou, obligatoriu!

Întâlnește-te cu Adrien Brody în București. Află unde!

Întâlnește-te cu Adrien Brody în București. Află unde!

8 exerciții care te scapă de durerile de genunchi

8 exerciții care te scapă de durerile de genunchi

Cele mai citite

Shakespeare e mai important ca Dumnezeu

Shakespeare e mai important ca Dumnezeu

Lecturi care ne îmbogăţesc. Recomandări la sfârşit de iarnă.

Lecturi care ne îmbogăţesc. Recomandări la sfârşit de iarnă.

Humanitas Magheru și magazinul japonez Takumi

Humanitas Magheru și magazinul japonez Takumi

„Oscar”-ul fantasy pentru un scriitor polonez

„Oscar”-ul fantasy pentru un scriitor polonez

Geanta de plajă cu cărți

Geanta de plajă cu cărți

Cărți | 21 octombrie - 3 noiembrie 2016

Cărți | 21 octombrie - 3 noiembrie 2016

Cel mai longeviv târg de carte din România începe curând

Cel mai longeviv târg de carte din România începe curând

850: număr record de evenimente la Gaudeamus 2016

850: număr record de evenimente la Gaudeamus 2016

Horia Tecău lansează cartea pentru copii „Viața în ritm de tenis”

Horia Tecău lansează cartea pentru copii „Viața în ritm de tenis”

Succes românesc la Târgul Internațional de Carte de la Beijing

Succes românesc la Târgul Internațional de Carte de la Beijing