O carte despre noi. INTERVIU EXCLUSIV Katja Petrowskaja, autoarea volumului ”Poate Estera”

Am citit Poate Estera, debutul Katjiei Petrowskaja, carte deja premiată în Germania, chiar înainte de alegerile locale din România. Aveam un fel de neliniște cât citeam istoria din secolul 20 al unei familii de evrei est-europeni, gândindu-mă cum ar putea fi zilele noastre dacă ne-am lua din trecut tot ce ne trebuie pentru a fi mai buni. Dar nu facem asta, nu facem ce-a făcut ucraineanca de limbă rusă care-a scris o carte în germană, Katja, nu ne întrebăm despre „alții” niciodată, nu îi vedem ca pe „noi” și din fractura asta nimic grozav nu se naște. Am cunoscut-o apoi la București, într-o dimineață caldă, la librăria Humanitas Cișmigiu, ea era puțin amorțită și reticentă, am vorbit despre cum a ales germana care nu-i limba ei maternă pentru carte și despre Maidan și despre estul acesta sălbatic al Europei în care ea s-a născut, ca și noi, de altfel.

De ce ai ales să scrii în germană? Cred că romanul tău ar fi fost diferit în ucraineană sau poate rusă? 

Sunt motive care vin de la sine dacă trăiești în Germania, prietenii tăi vorbesc în germană, împărtășești povești cu ei, așa că este cumva un gest natural. Multe din respectivele texte am început să le scriu în rusă. Sunt, de pildă, multe cuvinte abstracte, care au o anumită rezonanță în germană, dar în rusă, nu. Un exemplu în acest sens îl reprezintă ficus care se leagă de ficțiune. (n.r. „Ficusul” e un personaj în Poate Estera, unul care declanșează ficțiunea, în sens de istorie.) Nu am creat nimic. Multe persoane consideră cartea mea un roman. Eu doar am spus o poveste ce mi-a fost relatată. Așa că a fost o poveste pe care tatăl meu mi-a spus-o. Nu e ca și cum aș fi creat o poveste. Nu vorbim aici de metafore.

Deci ca povestea ta să rămână adevărată, ai preferat germana pentru precizie. Ai alungat ficțiunea așa.

În final, am realizat că, dacă aș fi scris în rusă, cartea ar fi adus mai mult cu un material memorialistic. În schimb, scriind în germană, cartea seamănă mai mult cu o poveste antropologică, deoarece nu sunt motive să scrii în germană, așa că germana este un fel de erou ficțional al cărții. A scrie în germană a fost pentru mine o încercare, a fost o sarcină asumată pentru mine, pentru că în primul rând am fugit în Germania (n.r. Katja trăiește la Berlin) și, dacă scrii în germană, nu mai ești o victimă.

În mod normal, dacă scrii în rusă despre război, despre rudele de origini evreiești, te afli într-o situație morală bună, conforta-bilă, pentru că noi am fost victimele războiului de anihilare dus de Germania. Ei bine, nu mi-am dorit acest tip de bonus. A scrie în germană a reprezentat o încercare de a fi nimeni, pentru că nu știi într-adevăr cine ești în momentul în care schimbi limbile. Nu am creat în niciun caz literatură.

Când am citit cartea ta, mi s-a părut că e foarte est-europeană, în același sens în care poți zice despre un roman că e „atât de franțuzesc”. Și rudele mele au trecut prin războiul al doilea mondial și în familiile noastre există un depozit de povești foarte triste despre asta, nerezolvate. Cât de dureros a fost pentru tine să răscolești istoriile astea personale?

A fost foarte dureros. Istoric, da, e foarte importantă pentru bunicii noștri această recuperare, dar, în ceea ce privește perspectiva din zilele noastre, este foarte important să înțelegem că avem un loc comun, o Europă ciudată. Motivul pentru care am scris această carte este durerea… de fapt, urăsc acest tip de abordare. De multe ori, mi se adresează întrebarea: este mai bine acum? Cumva, mă bucur că am făcut ceva în onoarea acestor oameni.

Cui se adresează cartea? Te întreb, pentru că simt că generația mea nu este interesată de trecut, ci de prezent și viitor.

Nu este o carte despre trecut, este vorba despre o persoană care se confruntă cu propria durere. Adică, locuiesc în Berlin. Cât de nebunesc sună asta? Cu toate aceste catastrofe din trecut, important este cum te împaci cu situația respectivă, așa că am încercat să înțeleg cum să rămâi o persoană și să nu îți distrugi sufletul, pentru că, dacă într-adevăr înțelegi ce s-a întâmplat în cel deal doilea război mondial, poți să o iei razna.

Așa că nu cred că această carte este despre trecut, este despre fiecare persoană de lângă tine, despre vecini. Poți fi cealaltă persoană oricând, este o problemă antropologică: de ce unii oameni au murit, de ce alții au supraviețuit și de ce trebuie să ne împăcăm cu asta.

Cum a primit publicul din Ucraina, țara ta natală, cartea ta? 

Cartea a fost tradusă în ucraineană, nu în rusă. Nu a fost publicată în Kiev, așa că într-un fel vorbim de o situație diferită, pentru că nu vorbim de Kiev, nu vorbim de Rusia și asta este foarte interesant. Ucrainenii au publicat o mie de exemplare, în timp ce în Germania s-au vândut sute de mii de copii. Într-adevăr, publicul din Germania este mai tânăr. Am fost copleșită de succesul cărții și nu m-am gândit foarte bine la aceste aspecte.

Prima recenzie a cărții mele a fost scrisă de un poet ucrainian și ceea ce el a scris este faptul că toți trăim în acest loc și sunt sute de povești pe care le-am uitat și nu le-am spus. Este locul nostru comun și am fost foarte norocoasă să observ că mulți tineri aveau nevoie de această carte.

Te-am căutat pe Google și-am găsit despre tine că ai donat bani pentru protestatarii de pe Maidan, Kiev. De ce ai făcut asta?

Da, am donat, am colectat bani. Toată lumea era acolo. Asta nu are nicio legătură cu politica. Tot orașul stătea în frig, unii dintre protestatari au fost răniți, alții au dispărut.

Ești interesată de politica din Est? În definitiv stai la Berlin, scrii în germană...

Nu vorbim aici de politică. Cel mai bun prieten al meu s-a născut în București și a imigrat în Israel în ‘84 și nu a ajuns niciodată la Palatul lui Ceaușescu, așa că l-am putea întreba de politică?

Nu e vorba de politică. Este vorba despre un mix de întrebări existențiale. Este drăguț să trăiești într-o societate în care ești liber și nu îți pasă. Democrația e un proces activ și trebuie să te lupți pentru asta. A fost vorba despre un război în care mulți oameni au murit. Da, mă implic în tot felul de acțiuni, încerc să fac ceva, dar nu sunt o persoană politică. Pot scrie, pot să fac demersuri pentru mici acțiuni, dar nu vorbim despre o implicare ieșită din comun.

Ce părere ai despre mișcările naționaliste care cresc în Europa Centrală și de Est? De ce oamenii au nevoie și cred în această mișcare naționalistă?

Cred că e rău. Dacă explici de ce oamenii au nevoie de asta, explici întreaga istorie. Nu sunt antropolog sau cercetător politic, dar întotdeauna ne-am încadrat între complexitate și simplitate, iar lumea a devenit foarte complexă. De exemplu, Berlin e un loc absolut nebunesc. Poate e un răspuns la această complexitate, de care uneori ai nevoie, alteori nu.

Poate Estera, Katja Petrowskaja

POATE ESTERA, Katja Petrowskaja

Cartea a fost distinsă, în 2013, cu Premiul Ingeborg Bachmann, unul dintre cele mai importante premii din spațiul literar de limbă germană, destinat unei cărți nepublicate, în 2014, cu Premiul Ernst Toller și cu Premiul de literatură „aspekte“, iar în 2015, cu Premiul Strega Europeo.

În Poate Estera, Katja Petrowskaja, născută într-o familie evreiască din Ucraina, se află în căutarea originilor sale, descoperindu-și filiația încetul cu încetul: un frate al bunicului, al cărui atentat împotriva unui ambasador german a declanșat, poate, cel de-al Doilea Război Mondial; un bunic prizonier de război reapărut cu patruzeci și unu de ani mai târziu; o străbunică care se numea, poate, Estera, și care, aflată la Kiev în 1941, a luat ea singură drumul râpii Babii Iar, unde trupele SS i-au ucis pe toți locuitorii evrei din oraș. Cartea se constituie din istorisirile unor asemenea destine sfărâmate, din amintiri și investigații precise la fața locului ori prin arhive; în ciuda caracterului documentar, amestecul tuturor acestor elemente, alternând virtuoz între trecut și prezent, se transformă în literatură în sensul cel mai adevărat al cuvântului