Despot îşi intră în voce

Are cuvântul rockerul de la Viţa de Vie, noul jurat al careului de ași de la show-ul TV care subjugă ţara: Vocea României. Să plecăm urechea la vocea aparte a acestui rocker care, știe puţină lume, acasă compune cântece de adormit „despoţii”. Adrian Despot pare de când lumea la Vocea României, deși al șaptelea sezon nici n-a început. Dar includerea sa între juraţi e la fel de naturală ca alăturarea basului și a tobei mari - de când a lansat Viţa de Vie acest clasic, parcă e peste poate să mai desparţi cele două instrumente. Și nici de celelalte vedete ale emisiunii nu poate fi decuplat - pare că sunt împreună din vremurile în care Adi o cunoștea pe Lori din postura de translator la Cerbul de Aur, lansa un acustic cu Tudor la Operă sau se gândea să sfideze prejudecăţile rockerilor colaborând cu Smiley din Simplu. 

Am un sentiment de déjà vu când urcăm scările care duc la studioul din mansardă al lui Matei Buţă, fotograful care își construiește cu modestie și har reputaţia de portretist de marcă: tot aici am venit cu Loredana, pentru alt shooting „Șapte seri” de referinţă. De data asta o să meargă mai repede. Știţi, băieţii n-au nevoie de o mie de ţinute. Și nu doar ședinţa foto se încheie într-un timp record, ci și dialogul, altminteri mustos, cu rockerul de viţă nobilă care debutează ca jurat în show-ul de la Pro TV pe 8 septembrie.

Am șansa să lucrez cu talente pure la început de drum și sunt ca un grădinar atent care plantează niște seminţe...

Salut, Adi!
Hello!
Adi, ce crezi că te recomandă pentru postura de jurat la Vocea României?
Faptul că nu mă pot concentra la acest interviu, pentru că în spatele meu curge așa, foarte încet, o muzică, și de fiecare dată când apare muzica, mintea mea - asta e o deformaţie profesională - tinde să fie atrasă, să descopere armonii, melodii și așa mai departe.
Cum ai reacţionat când ţi s-a propus să fii jurat? Te-ai decis pe loc, ai ezitat?
Eu ca eu, dar ar fi fost mișto să fie o cameră acolo și să înregistreze reacţia copiilor, am făcut o ședinţă de familie, cu soţia mea și cei doi copii, și nu am avut cum să dau înapoi, adică ei au zis da din prima.
Cum ţi se pare această tranziţie, având în vedere că ai mai fost cândva la un talentshow, dar în altă postură? Practic, acum treci de cealaltă parte a scenei.
Experienţele sunt comparabile și nu prea. În sensul în care prima mea apariţie în media a fost în 1994, în cadrul emisiunii Școala Vedetelor la TVR, care, dacă vrei, a fost prima emisiune, primul talent-show ever din lume! Titus Munteanu nu a avut inspiraţia să patenteze formatul… Am fost foarte mult timp bulversat de faptul că peste noapte am ajuns în postura de persoană publică și am avut un șoc. Nu apucasem să îmi doresc lucrul ăsta înainte, nu am știut în ce mă bag și, de a
doua zi după ce am apărut la televizor, toată lumea mă arăta cu degetul, toată lumea avea o părere despre mine. A fost un fenomen de masă Școala Vedetelor, pentru care eu nu am fost pregătit, nici emoţional, nici mental. 

Acum ești pregătit să intri în malaxorul ăsta de vedete? 

Da, pentru că mi-a luat foarte mult timp să îmi accept statutul de persoană publică și mi-a luat foarte mult timp să fac pace cu mine, dar poate că această, știu și eu, controversă pe care am avut-o cu mine m-a ajutat să iau decizia asta mai repede. Deși, odată ce am reușit să fac pace cu mine, am devenit extrem de altruist atunci când vine vorba de muzică și, acolo unde dau de muzică, îmi place să o scot în evidenţă, chit că este făcută de mine, chit că este făcută de altcineva. Iar aici, în cadrul emisiunii, am șansa să lucrez cu talente pure la început de drum și sunt ca un grădinar atent care plantează niște seminţe, în niște momente esenţiale pentru copiii ăștia. Și sper doar că, la un moment dat, crezul meu artistic să dea roade și să altoiască, așa, cu personalitatea fiecăruia.

Până la urmă, de ce avem nevoie fiecare din noi, chit că suntem artiști, fie că nu? Avem nevoie de cineva care să ne asculte...

Ai văzut în vreunul din acești copii pe Adi Despot de acum?
O, nu. Dar e și foarte greu, pentru că eu sunt un copil al anilor ’90. După Revoluţie, cu toţii am fost o bună perioadă de timp niște maimuţe coborâte din copaci, nu am înţeles absolut nimic din ce se întâmpla și din toată informaţia aia care a venit peste noi. Ce pot să remarc? Doar pasiunea pentru muzică, dedicaţia pe care unii o au și dragul de a face muzică de dragul muzicii - și nu din nevoia de feedback personal sau nevoia de a ajunge persoane cunoscute, cu fani și așa mai departe. Până la urmă, de ce avem nevoie fiecare din noi, chit că suntem artiști sau nu? Avem nevoie de cineva care să ne asculte. Cei mai mulţi copii care se apucă de cântat o fac pe baza unui impuls din ăsta, emoţional pur. Au multă emoţie strânsă și vor să și-o manifeste cumva, într-un mod creativ, și atunci muzica este întotdeauna la îndemână, susură pe undeva și e o chemare pe care ei o simt. În același timp, sunt și alţii care se îndreaptă către meseria asta pentru că, în momentul în care o faci bine, pare că este foarte ușor, și atunci le plac lucrurile care se dobândesc ușor și se agaţă de muzică pentru a se face auziţi, pentru a se face cunoscuţi. Din păcate, este o falsă impresie, pentru că, la fel ca în orice artă, muzica necesită extrem, extrem de multă muncă și pregătire, iar mindsetul lor la început de drum este, din păcate, eronat: lucrurile în muzică nu se obţin ușor, ci foarte greu. Tuturor ne-a fost foarte greu să ajungem în poziţia în care suntem. Cred că ar fi foarte potrivite, mai ales în perioada asta în care trăim, niște testimoniale cu fiecare dintre noi, care am reușit să ajungem într-un punct, cât de greu ne-a fost și cât de mult am muncit să ajungem în poziţia asta. Noi trăim în 2017, în care avem Facebook-ul la îndemână, pe care punem o poză și primim feedback instantaneu, asta se cheamă insta-gratification, asta ne oferă o satisfacţie, am făcut un lucru acum și uite că deja am primit feedback! În muzică nu e așa. Trebuie să muncești ani de zile pentru a-ţi dori feedback de orice fel, de ordin financiar sau emoţional.

Dacă ar fi să continuăm paralela asta cu începuturile tale în televiziune care, dincolo de notorietate, ţi-au adus și o slujbă, da? Astfel ai intrat în Viţa de Vie. Ce impact crezi că va avea asupra carierei tale faptul că acum ești jurat la Voce?
Nu aș putea să îmi dau seama. Am ales Viţa de Vie în detrimentul Școlii Vedetelor, în contextul în care Viţa de Vie era o formaţie necunoscută, la început de drum, iar Școala Vedetelor era un fenomen de masă care strângea zeci de mii de oameni pe stadioane. Am ales Viţa de Vie pentru că am ales să mă exprim așa cum doresc eu și am constatat la primul concert, când am avut probabil 15 oameni, că, din ăia 15 oameni, 7 au venit la mine după concert și au zis „man, foarte mișto piesele, cât de mișto e textul ăla, cât de mișto e mesajul”. Chestia asta nu o aveam în partea cealaltă, la Școala Vedetelor adică, mă suiam pe scenă și deja era o Timișoara întreagă în delir, dar eu nu apucasem să fac nimic, mai cântam și playback. De-a lungul vieţii mele, am avut ocazia să fiu de foarte multe ori, foarte sus, după care să cad, după care iar să revin sus și după iar să cad și tot așa mai departe. Am reușit în ultima perioadă, cu mine și cu Viţa de Vie, să ne stabilim un traseu, o linie de mijloc, o zonă de confort în care ne simţim foarte bine și, sincer, oamenii care înţeleg Viţa de Vie pentru mine sunt suficienţi și îmi oferă tot ce am nevoie pe pământul ăsta. Nu mi-am dorit niciodată să fiu vedetă, nu vreau să cuceresc teritorii noi și nu simt nevoia de slavă din asta… 

Mediatică. 

Exact. Ba chiar de fiecare dată când eram în puncte din astea extrem de înalte are carierei mele, încercam să fac tot posibilul să cobor de-acolo. Sunt genul de om care, de fiecare dată când simte că este în pericolul de a urca o nouă treaptă a faimei, începe să se ia la mișto și coboară puţin în derizoriu tot ce face, fiindcă vreau să rămân un om cu picioarele pe pământ. 

Te uitai înainte la Voce?
Măi, într-o oarecare măsură - Vocea României este un fenomen de masă și este, aș putea spune, de departe cea mai curată emisiune de divertisment din România. O să îţi fac o paralelă. Imediat după ’90, am avut voie să plecăm din ţară, să ne vizităm rudele și am ajuns în Germania, unde mătușa mea avea trei copii și nu aveau televizor în casă, iar pentru noi, veniţi după două ore de televiziune și cu toată invazia aia de 24 din 24 care a urmat, noi eram blocaţi în televizor, imediat după ’90. Și n-am înţeles cum să n-aveţi televizor? Și mi-a zis, educaţia copiilor… Noi avem un alt sistem aici. OK, în momentul în care au venit și copiii noștri, avem televizor în casă, dar îl ţinem închis. Plus că avem atât de multă treabă și cu creșterea copiilor, cu educaţia, cu studioul, cu formaţia și așa mai departe, încât timpul care ne rămâne nouă încercăm să îl fructificăm la maximum și atunci stăm împreună, cu televizorul închis.

OK, dar totuși copii tăi au favoriţi printre juraţi.
Copiii mei au favoriţi, nu știu ei exact cine e cine... Sunt la vârsta la care toţi mă întreabă încontinuu de Smiley.

Vorbind de Viţa de Vie. Frate, voi nu mai scoateţi nimic?
Am lucrat anul trecut pe un sistem nou, ne-am jucat puţin de-a numerologia - am împlinit 20 de ani cu Viţa de Vie - și am făcut un pact cu noi, ca în fiecare lună, pe 20 ale lunii, la ora 20, să scoatem o nouă piesă și să o trimitem în exclusivitate către subscriberii noștri. Am făcut treabă asta timp de 7 luni, am scos 6 piese și am făcut prima parte a albumului „66”, care se numește „6+”. Anul ăsta ne-am propus să scoatem a doua parte, „6-”, din păcate am avut ideea ca fiecare single să fie însoţit de un videoclip și uite cum am dat noi peste tagma regizorală din România, care ne-a încurcat de ne-a rupt!

Scump?
Nu asta e problema, sunt băieţi foarte mișto și foarte creativi, dar se trezesc la ora două după o lună, ceva de genul ăsta. Așa că o să mai trenăm puţin. Să mă întorc la întrebarea ta iniţială, asta e povestea mea cu Loredana, apoi cu Tudor ţi-am spus că ne-am lansat cam în același timp. Vama Veche a reușit să găsească un loc gol din ăsta în piaţă, nu cred că l-au căutat, ci pur și simplu s-au înfipt direct acolo. Vama Veche a fost un fenomen. Îmi aduc aminte că rupeau, au apărut peste noapte și efectiv în toate cluburile, au intrat în cultura populară și au rămas acolo, cum să zic, extrem de puternic. Apoi, întotdeauna l-am apreciat pe Tudor dintr-un punct de vedere pe care nu l-am spus niciodată, dar poate ar fi cazul să îl spun acum - Tudor este genul de artist care ar trebui apreciat și pentru lucrurile pe care nu le face. Și spun asta prin prisma notorietăţii lui. Cei mai mulţi artiști, în momentul în care câștigă notorietate, devin cumva avizi de putere, sunt surprinși de propriul orgoliu și încep să facă toate prostiile de pe pământ doar pentru a fi în atenţia publicului și întotdeauna m-am gândit la Tudor - cât de mișto este că nu face lucruri pe care ar putea să le facă. Nu vreau acum să numesc alţi artiști. El alege să nu facă lucrurile astea. Eu știu din interior câte oferte vin de la toate televiziunile și radiourile și media care vrea să profite de notorietatea ta și să îţi propună tot felul de târguri care nu sunt neapărat artistice și îl apreciez foarte mult pentru că își controlează foarte bine cariera și și-o ţine sub control. 

Dacă îmi permiţi o observaţie personală, cred că vă mai leagă ceva. Și tu, și Tudor sunteţi niște, aș zice, niște artiști cetăţeni. 

Mai mult, Tudor. 

Da, e adevărat, dar în momente semnificative ale societăţii noastre, fiecare dintre voi aţi avut un soi de implicare. 

Tudor e modelul implicării artistului în viaţa socială. Pe mine, din păcate, socialul mă defocusează de la treaba mea, iar treaba mea este să stau să scriu muzică și să compun. Lucrul ăsta, oricât de facil ar părea, are nevoie de o detașare foarte clară de toţi factorii ăștia care produc nemulţumire, insatisfacţie, nervi, chiar și ură, disperare. Vreau să stau cât mai departe de sentimentele astea, pentru că, odată ce le captez, ele rămân în mine și se transformă în muzică. Nu îmi doresc ca muzică mea să fie de o asemenea factură, îmi doresc ca, în tot noianul ăsta de rău, muzica mea să aducă bine și să creeze bine.

Treaba mea este să stau să scriu muzică și să compun...

Mi-a plăcut ce ai spus - treaba mea este să scriu și să cânt. De unde știi? Sau OK, probabil că e vocaţional. Adi, de ce faci muzică? 

Am ajuns să fac muzică de nevoie. Relaţia mea cu muzica este cumva atipică. Muzica mi-a fost alături în momentele-cheie ale vieţii mele, și mă refer aici la sfârșitul școlii și începutul liceului, când se întâmplă tot felul de schimbări hormonale în noi, datorate vârstei. Muzica a fost lângă mine, muzica mi-a ţinut loc de prieteni, muzica mi-a ţinut loc de părinţi și de sfaturi părintești, dacă vrei. Am crescut în litera și legea muzicii, am crescut în versurile alea de la Beatles, de la Floyd, de la Maiden, de la Metallica și sunt genul de om care a luat toată treaba pe bune. Nu știam că este entertainment... Era colţul meu, în care fugeam de lume și, crescând în colţul ăla, m-am altoit cumva cu muzica și n-am mai putut să o scot. În timp, relaţia mea cu muzica a devenit patologică, în momentul în care am început să compun, e o senzaţie foarte ciudată, o să încerc să o fac să nu pară că sună arogant, dar e realitate. De fiecare dată când crezi ceva, ajungi, dacă reușești să te detașezi de soundtrackul ăsta al vieţii de zi cu zi. Ajungi într-o zonă foarte interesantă, cu valenţe demiurgice și, odată ce ajungi acolo, nu mai există cale de întoarcere, pentru că devii dependent, devii dependent de actul creativ în sine și orice altceva, orgoliu, faimă, bani, toate lucrurile astea cad în derizoriu total și nu mai vrei decât să stai, să reușești să captezi energia aia și să stai să o transformi în arta ta. Că este muzică sau că este pictură, că este literatură sau dans, nu contează, este o formă de artă. 

Cum compui? Cum scrii? Stai, te uiţi pe fereastră? 

În solitudine. La ora la care copiii dorm, încerc să mă conectez, încerc să mă deconectez cât mai mult de la realitatea înconjurătoare, printr-o muncă din asta asiduă de studiu combinat cu inovaţie. În momentul în care se naște o idee muzicală, noi nu trebuie decât să începem să ne purtăm cu mănuși și să avem grijă de ea, să o lăsăm să crească și să dezvolte. Am norocul să particip la o naștere și trebuie să am grijă de bebeluș. 

Știu că nu sună gangsta să întrebi astaun rocker, dar faci muzică pentru copii? Pentru ai tăi? 

Am făcut muzică pentru copii. Am vrut să îi îndrept și pe ai mei către muzică, dar nu cu forţa. Și atunci am recurs la niște trucuri din astea mârșave. Mi-am umplut casa cu instrumente muzicale. Chitare agăţate prin diverse stative, un shaker aici, nu știu unde să punem pianul, hai să îl lăsăm în mijlocul sufrageriei, poate se împiedică copilul de pian. Au început să se joace cu instrumentele și am început să le cânt în fiecare seară, la culcare, după ce își citeau sau, mă rog, după ce le citeam poveștile, urma un mic concert, de chitară acustică, bineînţeles. Ocazie cu care îmi aduceam și eu aminte de piesele de chitară clasică pe care le-am studiat în copilărie. Am început să improvizez și am compus melodii care sunt instrumentale, pe chitară acustică, nu de adormit Mitzura, de adormit „despoţii”. Sunt foarte frumoase și foarte duioase. 

Fain, când facem un disc? 

Nu știu. Avem foarte multă treabă la Vocea României. 

E evident care este obiectivul Pro-ului cu Vocea României, să fie pe locul întâi. Care e obiectivul tău cu acest show? 

Îmi doresc să identificăm cele mai bune voci și cele mai frumoase caractere și împreună, noi, cei patru antrenori, să reușim să dăm României vocea României. 

Foarte fain. Adi, îţi mulţumesc tare mult. 

Și eu, mersi.

VOCILE CARE-L BÂNTUIE PE DESPOT
În care aflăm de vocile de zei la care se închină Despot: Adi Igrișan, Mircea Ba niciu, Nicu Alifantis.

Ce voce îţi face pielea de găină? Ce voce rock?
A lui Freddie Mercury. Sunt foarte multe, dar hai să vorbim de voci românești, ca să fie mai interesant.
Da, sigur.
O să zic de Adi Igrișan de la Cargo. El este, dacă vrei, vocea asta care reușește să facă munţii să tremure. Povesteam cu Tavi, cu toboșarul lor, suntem toţi din Arad și atunci e așa un fel de gașcă comună, eu sunt puţin mai mic, dar...
Stai și tu cu băieţii răi...
Exact, da. Spunea Tavi că se gândeau să facă un album acustic și le spun: bă, voi n-aveţi ce să faceţi? Că momentul în care deschide Igrișan vocea, s-a acoperit tot. El este una dintre vocile mele favorite și dacă vrei înaintea lui și o voce care mi-a înfrumuseţat și mi-a bucurat toată tinereţea și continuă să o facă și acum este a lui Mircea Baniciu. Știm cu toţii cum cânta când era tânăr, dar și acum are o voce de o curăţenie... Adi are „murdăria” aia, simţi ţigările și nopţile nedormite, iar Baniciu este, nu știu, stereotipul ăla românesc, vocea curată și cristalină și mare, puternică și frumoasă... Tipologia crezului meu artistic este definită cel mai bine de Nicu Alifantis, pe el îl admir, dacă vrei, cel mai mult ca artist. Nicu nu este o voce, știi, în sine, dar Nicu este pe departe artistul meu favorit și către care tind și care în continuare este un etalon, în modul în care se manifestă în spaţiul public și pe scenă, de fiecare dată. El este etalonul meu.

JURAŢII VOCII, văzuţi de Adi Despot

În care noul jurat de la Vocea României ne povestește ce îl leagă de proaspeţii săi colegi de show, Loredana, Tudor Chirilă și Smiley.

Ai cântat cu vreunul dintre juraţi?
Da, am cântat cu Tudor în 2013, am lansat noi un album acustic la Opera Română, și Tudor, împreună cu Eugen Caminschi, chitaristul de la Vama, au fost invitaţi pe o piesă și am cântat-o împreună. Cu Tudor mă știu de foarte mult timp, adică ne-am lansat în același an, Viţa de Vie cu Vama Veche, și ne-am tot intersectat pe traseul ăsta muzical. Cu Loredana, mă știu de dinainte, de pe vremea de când eu eram traducător la Cerbul de Aur, am avut un inside job din ăsta. Nice, nu am știut. 

Da! Luam artiștii și îi plimbăm prin Brașov și le traduceam. Deci this is the hotel, this is the...

O să te vedem cântând cu Lori, cu Smiley?
De ce nu? L-am refuzat pe Marius acum vreo zece ani. Eu cu Marius am mai lucrat împreună, a fost o emisiune la Pro, se numea Popstars, era o emisiune tot de profil talent-show, prezentată de Loredana, lumea e mică, vorba lui Dinică... Marius mi-a propus la un moment dat să facem noi cu Viţa o piesă cu Simplu și, oricât de mult  mi-ar fi plăcut mie, pentru că mi-a plăcut foarte tare vibe-ul fresh pe care l-au adus Simplu în muzică, în muzica românească. Așa a apărut Simplu, care era o gașcă de băieţi foarte sinceri și foarte veseli, puși pe șotii, foarte fresh. Și zic: bă, mi-ar plăcea la nebunie să facem ceva împreună. Numai că, din păcate, trăiam o perioadă în care ascultătorii de rock purtau niște ochelari de cal și nu aveai voie să asculţi Depeche Mode... Din fericire, asta e partea bună a internetului, a diluat foarte mult genurile muzicale.

Le-a democratizat.
Exact, da. Acum ești liber să asculţi rock. Sună absurd, dar...

Povestește-mi, te rog, ceva despre muzica fiecăruia dintre ceilalţi juraţi. 

Păi, o să încep cu Loredana, fiindcă este cea mai veche în meserie. 

Te-ai pupat cu vreo fată pe „Bună seară, iubite”? 

Ne pupam pe „bluzuri” hardiste, așa le numeam, Scorpions și toate siropurile alea de la începutul anilor '90... Adrian Enescu a revoluţionat, practic, muzica românească. 

L-ai cunoscut pe Adrian Enescu? 

Am comemorat un an de la dispariţia lui... Am avut șansa să fiu în aceeași cameră cu el, de mai multe ori. L-am întâlnit în mai multe situaţii, studiouri și așa mai departe, nu am zis nimic, doar stăteam și ciuleam urechile... Dar ce s-a întâmplat a fost c, până în anii '90, am fost suprasaturaţi de muzica românească. Imediat după anii '90, am avut cu toţii un instinct din ăsta: OK, acum lăsaţi-ne să vedem ce se întâmplă în lume, în muzică. Și au fost vreo 4-5 ani în care nu s-a ascultat decât muzică venită de afară. Românii au început să cânte în engleză. În perioada aia, cred că piesa aia pe care ai menţionat-o tu era singura piesă care avea voie să funcţioneze acolo... 

Apoi Loredana a devenit un fenomen de masă pentru noi, undeva prin '94, dacă nu mă înșel, în momentul când a început să colaboreze cu jumătate din fosta Direcţia 5, cu Răzvan Mirică și... Discurile ei scoase atunci erau o mobilizare din asta de masă, toată lumea era la Sala Palatului, erau primele semne ale unui pop din ăsta, standard internaţional care se întâmplă la noi în ţară, în românește. Mă rog, a fost una din piesele mele favorite de pe discurile ei, e una mai puţin cunoscută, se numește „Exit stage”, și pot să o ascult și acum, este dreampop, puţin psihedelic. S-au scris niște lucruri foarte, foarte tari în România. N-au făcut toate prima pagină a ziarelor și n-au ajuns toate în DriveTime la Radio, dar ele sunt acolo și merită scoase în evidenţă, pentru că sunt niște diamante. treaba mea este să stau să scriu muzică și să compun.

Fotografii de Matei Buţă

Interviu de Horea Ghibuţiu