De la Ivanov la Ivan

De la Ivanov la Ivan


În această toamnă, actorul Vlad Ivanov poate fi văzut pe marile ecrane în trei filme românești. Despre părintele Ivan, păstorul unor tineri dintr-un seminar teologic, personajul principal din filmul regizorului Daniel Sandu, Un pas în urma serafimilor, și despre misterele, bucuriile și necunoscutele meseriei de actor, într-un interviu de Ileana Bîrsan. Foto: Matei Buţă


Există vreun rol, din filmele românești, care să fi fost scris special pentru tine? 

Cred că rolul din Câini. Corneliu Porumboiu scrie acum cu mine în minte și abia aștept să încep filmările anul viitor. Este extrem de măgulitor, nu numai la nivel de orgoliu, ci mai ales profesional. Să scrie cineva cu tine în minte înseamnă că îţi apreciază valoarea, nu numai talentul, și că mizează foarte mult pe tine. Asta nu înseamnă că pune o presiune pe umerii tăi, dar implică să-i răspunzi și tu cu același profesionalism.



Ce e talentul?
Tot ce-am făcut până acum am făcut cu foarte multă seriozitate și dăruire. Dacă nu ai aceste două lucruri, oricât de talentat ai fi, talentul se pierde în timp. Am să-ţi spun o poveste pe care mi-a spus-o profesoara mea Sanda Manu. Avându-l în clasă pe Mihai Constantin, a avut bucuria să-l aibă invitat la cursuri pe George Constantin. Și doamna Manu l-a rugat să le spună ceva studenţilor. „Dragă Sanda, ce să le spun eu? Eu mai am de învăţat. Tot ce pot să le spun e că niciodată n-am intrat într-o repetiţie sau într-un spectacol fără să mă pregătesc și fără să mă coste.” Asta cred că trebuie. 


Și Sanda Manu ne spunea că este o meserie de regi, nu este o meserie de servitori, vrând să spună că nu poţi să fii actor și să intri pe scenă sau pe platou și să spui: „V-am adus paharul cu apă”, să pleci și apoi să spui că ești un mare actor. N-ai cum. Asta e o meserie în care arzi cu totul și trebuie să te implici cu toată fiinţa ta. Cât timp actorul este acolo, în faţa spectatorilor sau pe platou, trebuie să mă facă să îl cred că el este chiar acel personaj. Sigur că, apoi, trebuie să ieșim din el, să putem merge liniștiţi acasă.


Toţi spun că talentul îl moștenești cumva, e din gene, talentul nu prea se fabrică. Am avut ocazia să joc de-a lungul timpului cu actori mari din Marea Britanie, de la Hollywood, și am constatat că au o modestie și o generozitate fantastice, nu au nici cea mai mică urmă de orgoliu.


Talentul tău e moștenit?
Noi am fost o familie destul de veselă. Lipoveni fiind, aveam petreceri mai tot timpul, ne-adunam cu zecile. Ne plăcea să petrecem, să cântăm. Dar nu am pe cineva în familie care să fi făcut ceva în domeniul artei. Am descoperit asta în frageda mea adolescenţă, la Botoșani, undeva pe la 14 ani, când, la școală, îmi plăcea foarte tare să dramatizez, să mă implic în spectacolele din clasă, în plus, eram și un copil foarte glumeţ. Cum sunt și acum, de altfel. Și, într-o bună zi, am văzut un afiș, în ziarul local, care invita tinerii din oraș să participe la cursurile de actorie și mi s-a părut că acel lucru mă va duce mai sus și voi face asta în mod mai serios. 


Acolo am întâlnit niște oameni minunaţi, Silvia și Teodor Bădescu, după aceea a venit Dan Puric și a făcut o trupă de pantomimă. Datorită sfatului lui am ajuns în București, am avut un spectacol la Naţional și așa lucrurile au crescut ușor-ușor. Când eram la Școala Populară de Artă, aveam un vis. Mari actori veneau cu câte un spectacol la teatrul din localitate și-i vedeam pe stradă, parcă vedeam niște statui care se mișcă, și nu îndrăzneam să trec pe lângă ei de emoţie. Și aveam așa un gând ascuns, că aș dori să ajung actor al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani. Și, mai târziu, când am ajuns la Teatrul Naţional și jucam cu Ovidiu Iuliu Moldovan și cu o pleiadă de actori foarte mari, tot nu-mi venea să cred.


Am avut foarte multă șansă. Tot Sanda Manu spune asta: „Poţi să fii talentat, poţi să fii muncitor, dacă nu ai șansă în meseria asta, lucrurile nu se întâmplă așa cum trebuie.”


Ce anume regăsești și în actoria de teatru, și în cea de film?
Emoţia. Pregătirea pentru actoria de teatru și pentru actoria de film și mijloacele de expresie sunt foarte diferite. La teatru ai timp să stai, să descoperi. Dacă e pregătit cu un an înainte, se poate întâmpla și la film, dar nu prea avem parte de luxul ăsta. La teatru este o emoţie care curge în același timp, e ca un turbion, împreună cu spectatorul, iar spectatorul te ajută foarte tare. La film, dacă ai parte de un partener foarte bun, e minunat. Dacă nu, ești cu ochiul rece al camerei, care trebuie să imprime exact ce trebuie. La teatru, ai șansa să încerci să refaci drumul și să găsești mai multe lucruri care ţin de personaj. La film, trebuie să faci lucrurile astea într-un timp foarte scurt, pentru că nu stă nimeni după tine, și trebuie să fii foarte serios. Dar pe ambele planuri se lucrează cu emoţie și emoţia asta o ai ca urmare a unei experienţe de viaţă, foarte necesară unui actor. Un actor ar trebui să fie ca un burete care absoarbe absolut tot ce vede.


Nu poţi merge pe stradă ca un om care nu face această profesie. Mergi pe stradă și vezi un om care pur și simplu stă și-i vezi o privire și-ţi spui că e privirea personajului tău, apoi observi la alţii cum sunt îmbrăcaţi sau cum merg. Nu e un efort. Tot timpul sunt foarte deschis și mă interesează tot ce văd pe stradă. Îmi place enorm natura umană și, pentru că reușesc să surprind în profunzime, cu siguranţă mă ajută să construiesc personajele.


Care e cea mai mare frică a unui actor?
Să nu uite textul. E coșmarul multor actori, să nu uite textul și să nu intre la timp în scenă. Datorită faptului că am fost distribuit mai tot timpul în roluri negative, una dintre preocupările mele a fost să pot să particularizez fiecare personaj din zona asta negativă, într-un alt fel decât am făcut-o anterior. Nu înseamnă că, dacă ești rău, de acum răul este așa. Îmi place la nebunie munca asta de descoperire a personajului și întotdeauna am încercat să-i găsesc și o parte bună, care să-l salveze, să nu plonjez direct cu el în hău și să nu-l mai scot de acolo. Am vrut întotdeauna să-i justific latura neagră.


Anghelache din „Poliţist, adjectiv” sau Samir din „Câini” au de demonstrat ceva sau au o misiune, fiecare dintre aceste personaje vrea să restabilească o ordine deranjată de alţii. Îmi pare că și părintele Ivan, personajul din „Un pas în urma serafimilor”, face cam același lucru. Ce dorește părintele Ivan să facă nu este deloc greșit. Numai că, în drumul lui spre ceea ce-și dorește să îndeplinească, lucrurile nu se întâmplă tocmai ortodox. Cred că asta ar trebui să înţeleagă spectatorii. Pentru că suntem oameni și greșim cu toţii, dar important e să înţelegem ce-am greșit și să îndreptăm. La părintele Ivan în asta constă latura mai puţin pozitivă, neagră, uneori. În drumul lui spre idealul lui de ortodoxie și biserică curată, nu reușește să-și păstreze liniștea și calmul.


Dincolo de ritualuri, rugăciuni, vedem puţin din zona spirituală a personajului preotului, oricum obstrucţionată de misiunea pe care și-a asumat-o. 

Cred că așa și-a dorit Daniel (n.r. Daniel Sandu, regizorul filmului „Un pas în urma serafimilor”), să surprindă mai mult această parte. Dar am să-ţi aduc un argument contra. La un moment dat, filmam undeva lângă Sâmbăta de Sus, într-o biserică dintr-un sat, și secvenţa aceea nu era în scenariu. Gândindu-se exact la ceea ce spui tu, Daniel mi-a spus: „Vlad, înţeleg că tu știi să cânţi.” „Da, știu.” „Te ar deranja dacă ar fi să oficiezi o bucăţică din liturghia de duminică, pentru că mi-am dat seama că vorbesc destul de mult de latura obscură a părintelui Ivan și nu-i arăt niciodată partea care ţine de generozitatea preoţiei și ortodoxiei?” Am vorbit atunci cu părintele de acolo și o secvenţă mă prezintă pe mine oficiind slujba de duminică. Eu m-am bucurat foarte tare. Fără să fiu un habotnic, am un mare respect pentru ortodoxie și pentru ce înseamnă adevărata biserică.


Ai mai avut un rol mai mic, dar important, de preot în „Ana, mon amour” al lui Călin Netzer. Ai avut o pregătire pentru acest rol de preot?
Am vorbit mult cu Daniel Sandu. El a făcut seminarul teologic și știe foarte multe lucruri din interior. Și ce m-a interesat pe mine, personal, e să spun o poveste. Nu m-a interesat să zugrăvesc aidoma un preot. Am 48 de ani și am fost de foarte multe ori la biserică, am întâlnit mulţi preoţi, și preoţi minunaţi, și preoţi mai închistaţi în gândirile lor. Dar cele mai importante au fost discuţiile și repetiţiile cu Daniel și cu tinerii, când ne-am pus de acord asupra unor lucruri și asupra discursului pe care vrem să-l prezentăm în film.


Sunt șase tineri alături de care ai jucat, foarte individualizaţi ca personaje, fiecare cu inocenţele și micile păcate, pe care părintele Ivan încearcă să le corecteze. Cum ai lucrat cu ei?
Mă pregătesc special când știu că lucrez cu oameni tineri, pentru că ei nu au cum să înţeleagă, la vârsta lor, ce înseamnă să faci cu adevărat profesia asta. Vin cu tinereţea vârstei, dar și cu toată lejeritatea ei. Vorbeam asta și cu Daniel, de la o secvenţă la alta au devenit tot mai serioși, au înţeles în ce au intrat. Nu însemna numai o oportunitate pentru ei de a face film, foarte mulţi au vrut să dea, unii au și luat examenul la actorie, ci și o experienţă de viaţă, la urma urmei.


Foarte mulţi au și luat-o așa. Au fost secvenţe destul de dure în film, ca experienţă de viaţă, și am avut discuţii cu ei și am rămas într-o prietenie frumoasă după filmare. M-a bucurat personal parcursul lor interior, iar schimbările personalităţii lor au fost evidente. 


Maturizarea lor ca persoane a venit odată cu maturizarea personajelor.
A fost experienţă de viaţă. Iniţial au stat toţi într-un cămin, ca să înţeleagă și să simtă atmosfera de internat. Au trăit niște experienţe pe care, poate, fără acest film, nu le-ar fi trăit niciodată. E un privilegiu pentru actor să poată fi altcineva din timp în timp. Am o asemenea bucurie că fac această meserie. Nu sunt niciodată atât de obosit, încât să fiu distrus, doar în cazul în care vreau să joc un astfel de rol. Altfel, mă aplec către roluri cu mare bucurie și asta mă ţine viu tot timpul.


Care a fost partea cea mai dificilă din timpul filmărilor pentru „Un pas în urma serafimilor”?
E o secvenţă la care ţin foarte mult. Calm și relaxat, părintele Ivan dă să iasă din clasă și, cu aerul cel mai bonom din lume, îi întreabă dacă știu ceva de niște petarde aruncate în dormitor. Băieţii, nu și nu. După care, părintele întoarce foaia la 180 de grade și din omul blajin devine aproape un diavol, iar în finalul secvenţei îi trage o palmă lui Ștefan (n.m. Iancu) de-i sar ochelarii și îl dă de patru ori cu capul de bancă și urlă la ei, îi dă afară. E o scenă foarte intensă. La filmare era clasa plină de băieţi și mai tineri decât cei din grupul principal de actori, erau și actori care stăteau în bănci și a fost destul de greu să armonizăm lucrurile astea. La un moment dat știu că râdeau și le-am mai spus niște lucruri să-i fac să-nţeleagă că aici ne jucăm, dar e o joacă serioasă.


Am avut o discuţie și cu Ștefan, înainte de secvenţă, în care îi povesteam că e o secvenţă dură, dar să nu aibă nicio temere, că n-o să-mi pierd controlul, însă va trebui să-l dau de patru ori cu capul de bancă. După fiecare dublă am mers la el să mă asigur că e în regulă. Am tras doar patru duble, pentru că era o secvenţă foarte dură și emoţional, și fizic.



Dincolo de greutatea acestei secvenţe, înţeleg că este și una dintre favorite. A mai fost vreuna?
Da. Mai spre sfârșitul filmului, când elevii se răscoală și, crezând că mai are puterea în mâini, părintele Ivan le spune: „Plecă, mă! Ieși afară din clasă!” Iar elevii vin către el și nu-i mai poate opri. Începe să urle și-și iese din fire, devine un animal încolţit, și când realizează că totul e pierdut, renunţă și pleacă el din clasă. După ce s-a terminat scena, băieţii au făcut un gest absolut emoţionant pentru mine. Au început să aplaude și atunci mi-au dat lacrimile de emoţie. Nu mă așteptam, era din partea lor un semn de dragoste definitivă. M-am bucurat foarte mult că am lucrat cu acești băieţi. Îi mulţumesc producătoarei Ada Solomon, care mi-a dat un telefon și mi-a spus: „Vlad, vreau să-ţi propun un rol pe care doar tu poţi să-l faci.” Și apropo de oamenii care se gândesc la tine. Eu am mai lucrat cu Ada și la „Principii de viaţă” și, dacă are încredere în tine, trebuie să-i răspund, dacă nu de două ori peste ce simte ea, măcar cu aceeași măsură.


Există vreo măsură cu care cântărești interpretarea, vreun mecanism care-ţi dă măsura justă a emoţiei?
E o măsură în toate. E de neatins în cuvinte zona asta. E ceva ce se armonizează acolo pe platou și simţi temperatura reală a scenei. Iar lui Daniel îi mai propuneam câte o dublă pentru mine, atunci când simţeam că nu atinsesem punctul în care cred ce se întâmplă. Cu toate că eram presaţi, echipa de producţie m-a susţinut. E un semn de mare respect, pentru care le mulţumesc.


Spuneai că iei câte ceva din lume și din viaţă și pui în personaje. Se petrece și invers, adică dintr-un rol pleci tu cu ceva în viaţă?
Nu facem filme ca să ne uităm noi între noi la ele, le facem pentru oameni. După un film, oamenii mi-ar plăcea să plece modificaţi sau măcar cu o întrebare. Mi-aș dori ca acest film să ridice întrebări și, de ce nu, să nască niște răspunsuri, să modifice un prag de gândire, chiar în lumea celor care slujesc biserica. Nu e un film care pedepsește sau condamnă ceva, e un punct de vedere în urma unei experienţe de viaţă pe care Daniel a avut-o într-un anumit timp al vieţii lui.


De ce îl înţelegi pe părintele Ivan?

Îl înţeleg pentru că știu ce-și dorește să facă, dar nu pot tolera unele dintre acţiunile lui. Cred că în sufletul lui ar fi vrut să facă ceva bun.





Bio


Actorul Vlad Ivanov s-a născut pe 4 august 1969, în Botoșani. A absolvit Școala Populară de Artă din Botoșani și în 1995 este absolvent al Academiei de Teatru și Film din București, la clasa profesoarei Sanda Manu. A jucat în anul al doilea de facultate în spectacolul Pantomimia, regizat de Dan Puric, pe scena Teatrului Naţional Ion Luca Caragiale din București, în 1995 a primit premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol al unei școli de teatru, cu piesa Hatmanul Baltag, regia profesor universitar Sanda Manu. 


În 1993, debutează pe marele ecran, cu rolul din Liceenii în alertă, pentru ca notorietatea să o dobândească odată cu rolul din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007), în regia lui Cristian Mungiu. Au urmat roluri importante sau principale, în Poliţist, adjectiv (2009), Principii de viaţă (2010), Schastye Moye/ Fericirea mea (2010) și In the Fog/În ceaţă (2012), ambele regizate de Sergei Loznitsa, Snowpiercer (2013), Toni Erdman, de Maren Ade, Câini, regizat de Bogdan Mirică, și Bacalaureat, de Cristian Mungiu, ultimele trei, din 2016.


A câștigat 3 premii Gopo, pentru interpretare masculină în rol secundar, în 2010, pentru rolul din Poliţist, adjectiv, în 2014, pentru cel din Poziţia copilului și în 2017, pentru rolul din Câini. În 2015, pentru rolul principal spectacolului Omul bun din Seciuan, a primit premiul UNITER.


Pe Vlad Ivanov îl puteţi vedea în trei filme: Perfect sănătos, regia Anca Damian, premiera 15 septembrie, Un pas în urma serafimilor, regia Daniel Sandu, premiera 22 septembrie, și Capace, regia Sorin Marin, premiera 27 octombrie.


Un pas în urma serafimilor, regia Daniel Sandu
Gabriel își dorește să devină preot și intră într-un seminar teologic ortodox. Iniţial încearcă să se adapteze mediului, dar în cele din urmă își dă seama că sistemul este complet corupt și abuziv. Între tineri și incoruptibilul preot Ivan (Vlad Ivanov) se va da o luptă cu un arsenal de metode neortodoxe.


Perfect sănătos, regia Anca Damian
Un tânăr avocat are sentimente contradictorii pentru tatăl său, un judecător respectat, interpretat de Ivanov. Moartea suspectă a acestuia din urmă îl va face pe tânăr să înceapă o investigaţie pe cont propriu, reparcurgând fiecare pas făcut de tatăl său de-a lungul ultimei sale zile.


Capace, regia Sorin Marin
Un bărbat bogat, puternic și singur (interpretat de Vlad Ivanov) își conduce afacerile cu autoritate și fără scrupule, atacat de concurenţă și de o criză de inimă. Pentru un timp pleacă într-un loc îndepărtat, unde Dunărea întâlnește marea, cu oameni simpli și obiceiuri străvechi.




Comentarii

Mai multe

Top 10 destinații pe care să le vizitezi în 2018

Top 10 destinații pe care să le vizitezi în 2018

Piețe de Crăciun

Piețe de Crăciun

Un an de Lucia Roșca, sărbătorit alături de clientele brandului de modă

Un an de Lucia Roșca, sărbătorit alături de clientele brandului de modă

De-a ascunselea de Crăciun

De-a ascunselea de Crăciun

Crăciunul Copiilor, un eveniment pentru copii de toate vârstele

Crăciunul Copiilor, un eveniment pentru copii de toate vârstele

Fă mișcare la birou, obligatoriu!

Fă mișcare la birou, obligatoriu!

Întâlnește-te cu Adrien Brody în București. Află unde!

Întâlnește-te cu Adrien Brody în București. Află unde!

8 exerciții care te scapă de durerile de genunchi

8 exerciții care te scapă de durerile de genunchi

Cele mai citite

Răzvan Exarhu. Viaţa și apucăturile unui bucătar celebru împotriva voinţei lui

Răzvan Exarhu. Viaţa și apucăturile unui bucătar celebru împotriva voinţei lui

Interviu Andra: Când pleci de la un concert, ai sentimentul ca ai luat parte la ceva magic

Interviu Andra: Când pleci de la un concert, ai sentimentul ca ai luat parte la ceva magic

Florin Piersic Jr.: A devenit un lucru atât de rar să întâlnești normalitatea

Florin Piersic Jr.: A devenit un lucru atât de rar să întâlnești normalitatea

Ana Morodan. De la like-uri la bani. Femeie fatală. Virtuală. Milenială

Ana Morodan. De la like-uri la bani. Femeie fatală. Virtuală. Milenială

Șatra Benz e aici. Află cum au debutat ca trupă!

Șatra Benz e aici. Află cum au debutat ca trupă!

Viaţa şi Filmul. Dana Nălbaru, Dragoş Bucur şi Sofia

Viaţa şi Filmul. Dana Nălbaru, Dragoş Bucur şi Sofia

Mircea Dinescu: Dumnezeu e un producător de imaginaţie

Mircea Dinescu: Dumnezeu e un producător de imaginaţie

Film de artă este, de obicei, scuza pentru un film prost

Film de artă este, de obicei, scuza pentru un film prost