De ce ne e frică de manele?

Disclaimer: Am mers prin cluburi de manele și nu m-a luat nimeni la bătaie. N-am fost împușcat, nici măcar nu m-au obligat să beau cabernet cu pepsi. La Tranquila am primit niște sticle de vin din partea patronului, domnul Manu Bombardieru, ba și o dedicație de ziua mea de la Florin Salam. M-am simțit de milioane de dolari.

 Prin 2005 își făcea apariția pe internetul românesc un vierme neobișnuit. W32.Antiman se răspândea prin mail, se instala în regiștri și ștergea manelele din calculatorul victimei printr-o operațiune pe cât de simplă, pe atât de brutală: le identifica după numele muzicianului. Dar nu în asta consta ineditul său, ci în faptul că, deși ușor de îndepărtat de orice antivirus, viermele se răspândea cu o viteză neobișnuită. Poate pentru prima oară în istoria internetului, micul soft malițios era ajutat în cunoștință de cauză de către cei infectați. 

Luptătorii împotriva manelelor îșivirusau singuri calculatoarele pentru ca acestea, la rândul lor, să gripeze calculatoarele celor aflați în listele de mail. Alții le făceau cadou prietenilor maneliști CD-uri infectate, astfel că firmele de securitate software au fost nevoite să ridice nivelul de pericol al viermișorului de la „neglijabil” la „mediu”. Întrebat într-un interviu ce părere are, Adrian Minune a venit cu un răspuns dezarmant: „Mi se pare o glumă bună, dar majoritatea fanilor noștri nici măcar nu au calculator”.Cruciada împotriva manelelor se găsea prin 2005 în punctul său de maximă intensitate. Pe mai toate zidurile orașelor apăruseră stencil-uri care incitau la ură („Moarte manelelor”) sau invitau oamenii să intre pe diverse site-uri combative. Unul dintre ele era Antimanele.sapte.ro: „O inițiativă de sprijinire a folclorului autentic. Milităm împotriva pseudo-modelelor, intens promovate de mass-media, și a non-valorilor ce sufocă adevărata cultură românească. 

NU vă lăsați copleșiți de mediocritate! Luați atitudine, ignoranța nu este o soluție! Refuză prostia și incultura!” Desigur, fără diacritice și cu greșeli evidente de redactare, dar na, românism adevărat. Deși lipsite de vulgaritatea din hip-hop, gen cu care împărțea, de altfel, originea marginală, de ghetou, manelele au fost scoase de pe posturile publice și etichetate drept cea mai mare amenințare la adresa culturii, valorilor și tradițiilor românești. Hip-hop-ul, însă, și-a găsit rapid apărători puternici. Chiar dacă s-a pupat o vreme cu manelele (chiar și în versurile celor de la Paraziții, dar cel mai intens în piesa celor de la Verdikt – Vine poliția), hip-hop-ul s-a transformat rapid într-un vehicul de hate speech contra romilor. 

» 10 ani mai târziu. Din underground-ul Ferentarilor, din cartierele sărace ale Timișoarei, apoi în toată țara, maneaua a ajuns să fie apreciată la nivel internațional și acceptată ca world music în toate drepturile. Maneliști de top primesc ovații critice în Le Monde sau la BBC Radio One, Goran Bregović împarte scenele Europei cu Florin Salam, Casa Jurnalistului se declară în mod public un spațiumanele-friendly: „Care nu vă place manele, ieși acasă în Bellagio!”, scrie pe-un carton atârnat în bucătăria jurnaliștilor. Până și Romeo Fantastick, „Regele Sexului”, cel mai hardcore dintre maneliști, face un show aplaudat în peștera hipsterilor, Club Eden. Și-atunci de ce avem încă boală pe manele? De ce se umple facebook-ul de dispute interminabile când un club electro ia decizia de a sparge embargoul anti-manele? Adrian Schiop, poate cel mai atent analist al genului, oferă un posibil răspuns: „Nu de cocalari şi manelişti ne simțim de fapt ameninţaţi, ci – în calitate de ţară cu probabil cel mai mare număr de romi din lume – de ţiganii zilelor noastre şi de filosofia de viaţă pe care o expun în muzica lor recentă.”

Filosofie care se mulează foarte bine pe discursul capitalist, încurajând consumul și glorificând banii, puterea, familia. Cam ce-și doresc și elitele. Maurice Munteanu, critic de modă, e de altă părere. „Noile repere culturale și estetice ale românilor. Mi-ar fi milă, dacă nu mi-ar fi și silă în același timp. Am terminat cu obsesia comunismului. Acum am început să promovăm gherțoi analfabeți. Toleranță? Nu sunteți altceva decât niște ipocriți penibili, care acum câțiva ani ați fi aruncat cu pietre în astfel de exemplare. Ceva mai grotesc decât ghetto-ul cool bucureștean nu cred că există!”, scrie el pe pagina sa de facebook.Ironia face că acum câțiva ani însuși autorul părerii de mai sus ar fi putut fi victima unei lapidări pentru exprimarea preferințelor sale sexuale. 

În discursurile celor care consideră un gen muzical sau altul drept inferior se regăsesc de obicei trei atribute comune: lipsa de autenticitate, prostul-gust (sau kitsch-ul) și incultura. Sociomuzicologul britanic Simon Frith explică de unde apare această nevoie: „Etichetarea unor piese, genuri și artiști ca proaste e un element necesar al plăcerii pe care o produce muzica pop; e un mod prin care ne stabilim locul în diferite lumi muzicale. Prost e un cuvânt cheie aici, fiindcă sugerează că judecățile estetice și cele etice sunt strâns legate în acest caz: să nu-ți placă un album nu e doar o chestiune de gust; e vorba și de un argument moral, unul care chiar contează.” Avem nevoie de manele, dacă nu pentru că sunt o emanație autentică a zeitgeist-ului românesc, măcar fiindcă le folosim ca etalon de diferențiere. Astfel, tot prostul poate să zică: „io nu ascult manele”. Și să se simtă mai deștept apoi.

Articol publicat pentru Șapte Seri în data de 16.11.2014