Cum i-am cunoscut (3)

Aveam cinci ani cind au murit Blaga si Ion Barbu, noua ani cind a murit Calinescu si unsprezece ani cind a murit Arghezi. Am fost, deci, contemporan cu ei pe pamint citiva ani si as fi putut sa-i vad, poate i-am si vazut, pe strada, cu ochii mei de copil. Traiam insa in lumi diferite: probabil ca, pina la cel putin douazeci de ani, oricum n-as fi avut nici un contact cu ei, chiar daca ar fi trait pina atunci. 

Ma uimesc azi pustii care iau numarul meu din cartea de telefoane si ma suna ca sa ma-ntrebe "ce-am vrut sa spun" in nu stiu ce text de-al meu din manualul de romana, sau sa-mi trimita poezii ca sa-mi spun parerea despre ele. Niciodata n-as fi-ndraznit sa fac asta, nici la virsta lor, nici mai tirziu. Timiditatea mea in privinta asta e, pur si simplu, maladiva. Sunt poate singurul ins din generatia mea care nu l-a frecventat pe Nichita Stanescu, care n-a mers aproape niciodata la restaurantul scriitorilor, care n-a cautat vreodata un autor acasa sau la telefon. Nici azi nu dau telefoane si nu scriu mailuri celor pe care nu-i cunosc bine. Dar asta, probabil, pentru ca nu m-am simtit niciodata din lumea scriitoriceasca. 

M-am nascut la periferie, in Colentina, intr-o familie de muncitori, la rindul lor cu parinti de la tara. Cita deosebire fata de fiica mea, de exemplu, care, ca fata de scriitor, la doi ani se jucase la picioarele lui Plesu, la cinci ani daduse mina cu Liiceanu, Manolescu, Gabriela Adamesteanu si Patapievici, ca pina la zece ani sa cunoasca toata trupa optzecista... Cei mai in virsta oameni care traiesc azi au atins tineretea in anii '50. 

Prin urmare, perioada interbelica a ramas, practic, fara martori maturi. Doar citiva oameni care mai traiesc azi ar mai putea povesti, in cunostinta de cauza, cum era viata inainte de ultimul razboi. De fapt, n-am spus bine "ar putea povesti", caci nu povestile conteaza. Ar putea reprezenta, ar putea intruchipa viata de-atunci, impregnata in creierul si-n carnea lor, tatuata pe pielea lor, prezervata ca o imagine-fantoma pe retinele lor. Ei i-au vazut pe Arghezi si pe Blaga, pe Calinescu si pe Sadoveanu, si ramin singurele marturii creditabile ca oamenii acestia erau vii si "imbracati in stofa", ca si noi, cum scria Nichita Stanescu. 

Mai incolo de ei se-ntinde imperiul documentelor si-al marturiilor, adica a acelor urme care nu documenteaza nimic si nu marturisesc despre nimic. Niciodata nu m-am recunoscut intr-un film, unde apar asa cum nu m-am vazut niciodata, din unghiuri pe care oglinda nu mi le arata. Totusi, faptul ca, vreme de citiva ani, in copilarie, am privit, in acelasi timp cu Arghezi sau Sadoveanu, acelasi soare si aceiasi nori e pentru mine o mare consolare. I-am apucat pe pamint, e destul sa gindesc asta ca sa-mi imaginez, ilegitim dar atit de imperios, ca i-am si cunoscut putin. va urma