Cum i-am cunoscut (15)

Mai mersesem si in liceu, la Cantemir, intr-un cenaclu. Ca sa vedeti ce mica e lumea, il conducea Aurelia Marinescu, care dupa treizeci de ani avea sa publice la "Humanitas" best-sellerul "Codul bunelor maniere". Tot felul de ciudati populau acel cenaclu, care se tinea simbetele, in paralel cu discoteca din holul liceului, dar cred ca de departe cel mai ciudat eram eu insumi. "Nu mizam pe tine absolut deloc", mi-a spus cu cruzime doamna Marinescu acum citeva luni, cind ne-am intilnit la nu stiu ce ceremonie. "Daca mi-ar fi spus cineva ca o sa ajungi, tu, singurul din acel cenaclu, un autor cunoscut, as fi ris de el..." Altii erau vedetele, vreo doi Pauli, o Constanta, un Stefan... 

Eu faceam figura de troglodit, caci lecturile mele se opreau exact unde incepeau ale tuturor celorlalti. Ii stiam bine pe avangardisti, dar habar n-aveam de contemporani. Nu-l citisem pe Nichita Stanescu, abia in clasa a douasprezecea avea sa-mi cada-n mina. Cind doamna Marinescu ne spunea ca "toti criticii sunt de acord ca Nichita Stanescu e cel mai important poet de azi" pufneam dispretuitor, caci pentru mine, prin definitie, un contemporan nu putea fi important. Cum sa-mi fi trecut prin cap ca, mult, mult mai tirziu, aceeasi pufnire de dispret se va aseza si deasupra capului meu, ca limbile de foc de la Cincizecime? Ca voi fi comparat cu Nichita Stanescu, asa cum si el fusese comparat cu Blaga, de aceiasi insi pentru care importanti sunt doar mortii... Unde mai pui ca toate comparatiile de felu-asta sunt niste fake-uri... 

Dar pe-atunci eram si eu un pusti intolerant, capabil sa dea verdicte fara sa fi citit nimic din scrisul celui condamnat la ironie, sarcasm si deriziune. Colegii mei vorbeau de tinerii poeti ai momentului, Dinescu, Dan Verona (care fusese numit de Paleologu, intr-un moment de proasta inspiratie, un Holderlin roman), Gabriela Negreanu, Dan Laurentiu... Habar n-aveam de ei. Cu veneratie se soptea despre un oarecare Dimov, pe care-l numeau "un geniu necunoscut", lucru care ma scirbea conform aceluiasi principiu: cum poate fi un autor viu (mai ales unul despre care n-am auzit nimic) un geniu?

Cred ca eram printr-a unspea cind am gasit "Eleusis" intr-o librarie. Tare m-am bucurat: in sfirsit aveam sa-l citesc ca sa-l pot combate mai bine. Partea proasta e ca acea carte, subtire ca o lama de brici, a facut un harakiri total sistemului meu de fantose culturale. Nu doar ca mi-a placut in ciuda vointei mele, dar in scurt timp am devenit un fanatic al lui Dimov, ceea ce, spre cinstea mea, am ramas pina azi. I-am invatat maiastra carte pe dinafara. Mai tirziu, cind fetita mea era mica, doar de citeva luni, o leganam, in landou, cu o mina, iar in cealalta tineam o culegere din Dimov, din care-i recitam in gura mare... Am avut in liceu o perioada Camus, una Thomas Mann, una Saint-John Perse... Dupa faimoasele vorbe ale lui Kafka (il citisem si pe el fara sa-nteleg, deocamdata, nimic), "eram compus in intregime din literatura". Cum e mai rau. (va urma)