Cum i-am cunoscut (1)

Nu l-am cunoscut pe Eminescu, nu sunt nici chiar asa de batrin. De multe ori m-am gindit insa cum ar fi fost. Au fost sute, mii de oameni care l-au vazut si l-au auzit, si carora asta nu li s-a parut nimic special. Caci, fireste, Eminescu a devenit cu adevarat Eminescu abia dupa boala si moarte. Pina atunci era un ziarist in forfota bucuresteana, puteai sta linga el in tramcar sau intr-o berarie, iar daca cineva ti-ar fi zis: "asta-i poetul Eminescu" poate ca i-ai fi aruncat o a doua privire. Am mai scris-o: infatisarea lui nu corespundea mitului creat ulterior. 

Nu era nici inalt, nici cu pletele-n vint. Devenise, dupa treizeci de ani, un om corpolent, putin greoi, cu golfuri adinci la timple. Vorbea probabil cu accent moldovenesc imediat sesizabil pentru urechile miticilor din jur, cum vorbeste astazi Brumaru, daca l-ati auzit vreodata. Cind a venit la Bucuresti, orasul care l-a distrus, nu scrisese inca nici "Luceafarul", nici "Scrisorile", dar perioada geniala a poeziei si prozei lui se incheiase, totusi. 

"Scrisorile" sunt un monument de deziluzie si mizantropie. Viata sa se desfasura de-acum ca-ntr-un cosmar absurd, in lipsa oricarei sperante si-a oricarui proiect. Eminescu se simtea si se purta ca un om terminat, cu tot viitorul in spate. Nu mai credea in nimic. Traia intr-o dezordine fara margini, abuza de tutun si cafea, care-i ingalbenisera degetele si dintii. Nu mai avea prieteni. incepuse sa umple paginile caietelor cu schite si formule ciudate. Tot ce-ai fi putut recunoaste ca fiind "eminescian" in el erau doar, cred, blindetea si visatoria extraordinara din ochi, vizibila chiar si-n ultima poza, unde arata ca un om de saizeci de ani. 

Un biet om care scrisese versuri demne de Dante, de Gongora si de Shakespeare intr-un fund de lume, pentru citiva insi care-l intelegeau pe jumatate, si care acum uitase si de poezie, si de tot. Dac-as fi trait in vremea lui, n-as fi stiut ca este Eminescu, poate nici macar daca i-as fi citit versurile. Caci mai erau poeti in preajma, si pe-atunci distanta dintre el si Samson Bodnarescu sau Dimitrie Petrino nu parea atit de abisala ca azi. Pentru Macedonski si destui altii, poezia lui Eminescu era vetusta si confuza. Ajungea sa nu-l citesti, sau sa-l citesti resentimentar, ca sa-l excluzi fara remuscari din rindul celor valorosi. 

Ma chinuie gindul ca poate nu m-as fi apropiat de el, nu l-as fi pretuit, poate ca nici macar nu l-as fi remarcat. Poate-as fi fost un junimist cinic sau un imbecil de la "Revista contimporana", care i-ar fi contabilizat "greselile de exprimare". N-as fi fost, oricum, Creanga, poate singurul om care l-a iubit cu adevarat, desi nici el nu stia ca iubeste un poet, ci doar un om mai curat si mai fantast decit cei din jur. Ma-ntreb daca m-as duce sa-l vad, daca prin absurd tehnologia ar permite un fel de turism temporal. inchipuiti-va: sa-i vezi pe ei, cei ilustri, cei a caror fiinta te-a schimbat interior, sa-i poti pipai si sa urli: este! Ce de insi ar roi in jurul lui Isus, al lui Da Vinci sau al lui Rimbaud! Ce de romani ar da navala sa se pozeze intre Eminescu si Caragiale, sa filmeze batalia de la Calugareni... Nu, nu m-as duce, desi mi-ar fi foarte greu sa rezist. Ma multumesc cu chinuitoarea absenta care este pentru mine Eminescu. Prietenul pe care trebuia sa-l am si nu l-am avut niciodata. va urma